Toma GIGO Pătrașcu

Domnul vice-preș’ al ASUR a mai fost oaspetele nostru. Am încercat să fim găzdoi veritabili, oferindu-i promovare când la categoria pamflet (aici și dincoace), când la răspunsuri pe juma’ serioase  (aici și p-aici). Deși n-am primit vreun feed-back, se pare că s-a simțit extraordinar pe inițiativa, căci… ne-am pricopsit cu asta: Garbage in, garbage out… Un fel de integrare în propaganda ASUR a  „știrii” despre profu’ de religie care le-a arătat unor elevi de 17-18 ani filmul Silent Scream (al lui B. Nathanson[1]). Am citit opinia domnului Pătrașcu și au ieșit rândurile de mai jos:

Domnule Pătrașcu, am verificat notele mai serioase ale articolului dumneavoastră. NICIUNA nu face trimiteri la studii științifice temeinice. CEEA CE E GRAV, pentru că eșuați în a argumenta valid că “Silent Scream” este film de propagandă. Astfel că SERIOASA ACUZAȚIE pe care o aduceți profesorului de religie G. Vrânceanu, aceea că încalcă Legea Educației, rămâne NEDEMONSTRATĂ și se transformă în…CALOMNIE. Era să zic gratuită, dar nu e așa, nu?

1. NOTA 1: Articolul e din… ”The Michigan Daily”: “Other members of the medical establishment question the validity of ‘Silent Scream’. The ‘facts’ that Nathanson reports are disputable among experts and many feel he is misusing the credibility given to him as a physician”. Din ăia many, articolul citează doar părerile lui John Hobbins și Johns Hopkins. Ce ați înțeles dumneavoastră? ”De altfel a şi fost respins de comunitatea medicală drept o înşelătorie, o fraudă (“flimflam“)”. Adică, dincolo de exprimarea nițel abțiguită, comiteți un non-sequitur grosolan!

2. Din NOTA 2 (aia cu Universitatea din Arizona) reiese că … “Pro-choice groups deemed the film…as propaganda, but those opposed to abortion hailed it as revealing”. Dumneavoastră spuneți: “Nu-mi propun să-l analizez aici punct cu punct; găsiţi detalii pe site-ul Universităţii din Arizona”. Or, din analiza site-lui, rezultă cel mult că există o dispută pe marginea filmului, între două tabere, ambele cu argumente ce solicită, într-adevăr, atenție sporită și mult spirit critic… De care vă rugăm să faceți uz la maximum când mai debitați în media, cu odor de savanterie, nimic altceva decât… reziduuri ideologice și ilogice. Ca articolul pre carele vi l-am ciufulit nițel aci.

Vorba dumneavoastră: Garbage in, garbage out!

M. Brion

[1] Pentru cei interesați, există opinii cât de cât obiective cu privire la frământările americanilor în cadrul cărora a apărut și Silent Scream (Sara Dubow, Ourselves Unborn: A History of the Fetus in Modern America; Justin Buckley Dyer, Slavery, Abortion, and the Politics of Constitutional Meaning). Despre problema durerii la fetus, cred că trebuie luat în calcul și ce spun cei de la AbortionFacts.com.

Ce ne mai cere nea Cernea

De la lupta pentru drepturile minotităților (sexuale, etnice și din categorii neinventate încă) și pentru cele ale delfinilor ca persoane non-umane (!), până la probleme „stringente” de educație, cum ar fi „clopoțelul” care îi anunță pe domnii parlamentari să intre în clasă (politică, evident), domnul Cernea se ocupă. Se… o cupă de A.U.R.

Deunăzi, mi-a sărit cafeaua-n poale când am găsit, pe net, noul său proiect de lege: elevii care au împlinit vârsta de 14 ani să decidă singuri în privinţa orei de religie. Sună bine, nu? Așa mă gândeam și eu, în timp ce încercam să limitez efectele devastatoare ale contactului cafelei cu pantalonii de pijama. Citind mai departe, mai să-mi sară și inima din piept de bucurie. Domnul Cernea afirmă: „Dacă lăsăm pe umerii părinţilor, aşa cum prevede acum Legea educaţiei, am putea avea situaţia neplăcută în care un elev de 14 ani care vrea să meargă la orele de religie ortodoxă să aibă părinţi atei, care refuză să-i permită să participe la ora de religie. Am recitit paragraful. De vreo 20 de ori. Parcă nu-mi venea să cred. Visam, cu ochii beliți la monitor, că pax asuriana e aievea…

Dar… cum mirosul specific de cafea-pe-pijama nu-mi dădea pace visului, am citit și paragraful următor. Și m-am trezit. M-am trezit recitând monitorului, proverbe. Și am conchis, asemenea anonimului faur de înțelepciune populară, că lupul și blana sa au în comun un dicton care trasează graficul exact al amplelor modificări sesizate la nivelul pilozității carnivorului, pe fondul absenței transformărilor de natură „behaviorală” ale acestuia.

Putem avea situaţii inverse: adolescenţi de 14-15 ani care nu au credinţă religioasă sau au alte credinţe religioase faţă de părinţii lor, în timp ce părinţii semnează hârtia prin care îi obligă să meargă la ora de religie pe care o împărtăşesc ei, nu tânărul.

O să ziceți: Așa, și? E normal ca domnul deputat să afirme valabilitatea reciprocei. Iar eu o să vă răspund: Mai citiți o dată. Ce anume insinuează domnul Lupu…ăăă…scuze, de la atâtea proverbe cu lupul… domnul Cernea? Insinuează că, în școlile românești, sunt mai mulți adolescenți atei sau „pluriconfesionali” decât elevi ortodocși. Asta ca să confere greutate proiectului. Și nu-i prima dată când apelează la asemenea tertip.

Vă mai amintiți proiectul despre parteneriatul civil între homosexuali? Ei bine, e frate geamăn cu proiectul de față. Domnul Lupu…pfff…iertare, Cernea (nu știu ce am astăzi)… domnul Cernea încerca finuț să și-i atragă de partea sa pe cei care au relații extra-conjugale. Astfel că „parteneriatul civil ar fi un avantaj și pentru persoanele heterosexuale care nu doresc oficializarea relației deoarece, dacă unul dintre parteneri i-ar lăsa celuilalt o moștenire, aceasta nu ar mai putea fi atacată în instanţă”. Subtil, nu-i așa? Da’ de unde!! Pe șleau!

Eu zic că scoaterea religiei predate confesional în școli/predarea așa-zisei istorii a religiilor este un pas mic, dar necesar destabilizării mentalității de familie, întrucât BOR este susținător declarat și ÎNDÂRJIT al „familiei clasice”. Proiectul domnului Cernea se încadrează firesc în etapa de șubrezire a relației copii-părinți, etapă a unui demers mai amplu, care ascunde sub bunele intenții ale egalității de drepturi tocmai egalizarea forțată a valorilor, suprimarea conștiinței și … culmea, o să râdeți acum, dar vom plânge împreună peste câțiva ani… eliminarea diversității!

După ce anumiți politicieni așa-zis români, prin mizerii programate conștient, i-au adus în pragul exasperării pe majoritatea  tinerilor de același neam cu ei, forțându-i psihologic să plece la muncă printre străini și, astfel, obligându-i să-și părăsească părinții – care părinți au ajuns la vârsta când au nevoie de sprijinul moral și sufletesc al celor cărora le-au dat viață… urmează încurajarea revoltei puberale. Sau, mai bine spus, prin proiectul la care ne referim, cineva, un maestru păpușar, încearcă să profite de crizele adolescentine, când copiii sunt mai ușor de manipulat și de montat împotriva părinților lor

Cât despre subiectul nostru de dezbatere… domnule Cernea, rețineți, vă rog, inutilitatea proiectului dumneavoastră de lege. RELIGIA ESTE OPȚIONALĂ și în școli. Se poate mai opțională? Foarte opțională?

Religia este predată CONFESIONAL în școli, datorită faptului că noi, ortodocșii, suntem majoritari în România. Iar profesorii de religie (cu excepții deși reduse numeric, totuși regretabile) NU încurajează nici discriminarea, nici tipurile de comportament deviant!

Lucrurile stau tocmai invers decât afirmați dumneavoasră. Un copil poate lua cele mai bune decizii pentru sine doar în consens cu familia, fie ea ateistă, ortodoxă, de altă confesiune sau de altă religie. Și da, tinerii de 14 ani au nevoie în continuare de sprijin afectiv și consiliere din partea părinților!

Consider că, în loc de proiecte subversive promovate prin tactici meschine, mai bine ați analiza temeinic tema  puberty and liberty. Mai ales că, privind peste ocean, înspre ce a fost odată tărâmul american al făgăduinței, ar trebui să ne sperie numărul mare de cazuri de „western” școlar, soldate cu victime în rândul adolescenților… Care „western”  este forma cea mai gravă pe care o poate îmbrăca percepția greșită pe care adolescenții o au, deseori, despre libertate…

Cât despre „binele” pe care îl vreți copiilor noștri… Câți copii aveți, domnule Cernea? Câți copii ați educat până prezent? Ca să ne edificăm și noi cu privire la experiența dumneavoastră în domeniul direcționării adolescenților! Știți doar, experiența în domeniu constituie un avantaj… La angajare!

 Numitor Rex

Mai am un singur Doru

Uneori ai așteptări mari de la anumite persoane din cauza faptului că în capul tău fuzionează omul cu funcția lui publică. Așa am pățit noi cu domnul prof. Univ. Doru Pop, citind titlul articolului „Minunata lume nouă a ortodoxismului”: ne așteptam la un articol decent și logic, pe măsura profesorimii sale universitare. Nu știm cele ce i-au intrat prin buzunare și mai ales de unde, dar, cetind, aflăm și ne minunăm de cele ce i-au ieșit din tastatura proprie direct pe platforma „(ne)adevăruluipunctro”. Da, se pare că tastatura domnului profesor a scris de cap(s)ul ei acest articol!

  1. Dintru început, domnul profesor setează cadrul cronologic al desfășurării faptelor ce urmează a fi povestite. Suntem în eternitatea lui „ce-ar fi dac-ar fi” din stultitia humana a lui Ion Creangă. Domnul Pop întreabă: „Ce s-ar putea întâmpla dacă planul Bisericii Ortodoxe Române de a impune referendumul anti-căsătorii homosexuale ar avea succes?” Iar Doru răspunde: „De fapt, în pericol se află fundamentele laice ale statului român şi se pare că ne întoarcem înainte de reformele lui Alexandru Ioan Cuza!

Da, citiți și mirați-vă: un referndum inițiat de Biserică pune în pericol fundamentele laice ale statului român (miroase a ASUR aici)! Menționez că tastatura domnului Pop nu va rămâne setată pe modul prezumtiv, ci va deveni imperativă înspre final.

  1. Pentru că, dacă Biserica poate impune o interdicţie cu privire la căsătorie, de ce n-ar impune şi o altă prevedere Constituţională care să ne oblige să ne întoarcem la calendarul iulian sau chiar la cel bizantin? Nu ştiu câţi dintre cei care se pregătesc acum pentru „Sfântul Referendum” au cunoştinţă de faptul că, din pricina aceleiaşi BOR, România a trecut abia în 1919 la calendarul gregorian? Şi că abia în 1924 BOR a acceptat schimbarea calendarului bisericesc. Dacă era după Preafericiţii capi ai acestei instituţii salvatoare am fi şi acum în 1592! De fapt de ce să nu legalizăm Paştele cailor sau Sfântul Aşteaptă?

Buun! Biserica NUimpune o interdicție” (cam forțată exprimarea), Biserica ȘI Coaliția pentru Familie propun „Sfântul Referendum” cu privire la fuziunea a două articole de lege DEJA existente: art. 48 alin. 1 din Constituție și art. 258 din Codul Civil.

Ce legatură au calendarele cu… căsătoria homo sau cu referendumul? Niciuna. Iar problema întârzierii corectării calendarului în țara noastră are alte cauze (niscaiva dialoguri prelungite cu Vaticanul ș.a.) decât malevolența BOR!

1592? S-a întâmplat ceva în 1592 care să aibă legătură cu calendarele-care-n-au-legătură-cu-referendumul? Sigur nu era 1582, domnule profesor, cel mai scurt an din istorie, când s-a „grigorit” calendarul? Se vede că n-ați prea avut timp de Conquiztador, la câte articole scrieți.

Domnule profesor, știm că vă doriți legalizarea Calendelor Grecești, mai ales că mariajul gay e legiferat în Grecia. Noi, românii, mai bine am legaliza Paștele Cailor și Sfântul Așteaptă! Sperând ca de Paștele Cailor să se legalizeze căsătoriile homosexuale, iar Sfântul Așteaptă să fie patronul LGBT! Asta cu ajutorul Sfântului Referendum de care aminteați mai sus!

  1. Urmează un inter-mezzo de… nuș’ clar ce: vise, fantezii, reverii. Ca apoi, domnul profesor să ne izbească în cap cu încă un anacronism.

Aceasta pentru că abia în 1847 BOR a fost obligată să elibereze şerbii mănăstireşti şi pe cei bisericeşti, iar în mod real ei nu au fost liberi până la reformele lui Cuza.

De acord, mentalitățile de secol XIX nu corespund celor de secol XXI. Oricine observă că s-a mutat i-ul dintre icși. De altfel, este incredibil (nu-i așa, domnule profesor?) că în aceeași perioadă, de secol csics, sclavii afro lucrau pe plantații dincolo de ocean, iar indienii erau exploatați de britanici. Le-ar fi prins bine și lor un Alexandru Ioan. Ar fi fost mai bun și decât nenea Avraam, și decât Gandhi-torul de la Porbandar.

Dar dincolo de poante… domnul profesor se face că nu a aflat că… BOR a apărut în 1872. De asemenea, omite că majoritatea mănăstirilor „lovite” de reformele lui Cuza erau închinate… grecilor! Da, prietenii noștri ortodocși cărora li s-a impus mariajul gay în secolul cscsi!

  1. Finis eronat POP-us!

„Cred că, pentru a ne opune Fratelui mare şi negru care ne propune iluzia distopiei ortodoxiste, avem nevoie de o campanie de Contra-Referendum (ca o Contra-Reformă a modernizării) prin care să introducem în Constituţie libertatea căsătoriei civile între persoanele de acelaşi sex. De asemenea, trebuie să introducem obligatoriu în Constituţie un articol care să prevadă obligativitatea separaţiei între Biserică şi Stat şi definirea statului român ca un stat laic. Altfel pericolul de a fi conduşi de către nişte bărbăţi bărboşi, îmbrăcaţi în negru – şi nu, nu mă refer la Al-Baghdadi – este mai cumplit ca niciodată”.

Domnul Pop a … explodat, în cele din urmă, de atâta drăgălășenie… Lăsând la o parte faptul că nici BOR, nici Coaliția pentru Familie nu se opun „campaniei contra” – care, dacă nu ați observat încă, se desfășoară DEJA pe toate canalele media: domnule profesor, explicați-ne mai detaliat despre introducerea obligatorie a obligativității! Pentru că democrație. Și pentru că romgleză (da, e referire la un articol de-ale dumneavoastră)!

Mai am un singur DORU:
Nu mai (dez)informați POPoru’!

TheoDORU

Există comparaţie între felurile în care ne lucrăm mântuirea?

monastery03

sursa: https://goo.gl/4gg7Pw

 

Când ne punem în mod sincer problema intimității noastre cu Dumnezeu, nu trebuie să căutăm să ne simțim ca și cum am fi cei mai păcătoși sau cei mai de pe urmă oameni. Nu trebuie să ne punem problema nicicum. Nu ne interesează cum sunt ceilalți. Nu la modul insensibil, nesimțit și anti-comunional, ci la modul că nu trebuie să facem absolut niciodată comparații. Dacă vom face comparații, ori vom ajunge la deznădejde (că alții sunt foarte buni, iar noi suntem foarte răi), ori la mândrie (pentru că, inevitabil, vom găsi oameni pe care îi vom vedea mai rău decât pe noi, iar asta se cheamă mândrie).

Aici este o luptă serioasă, de a alunga în permanență orice gând de comparație, dar este una dintre cheile vieții duhovnicești. A nu te compara cu nimeni aduce după sine și o liniște interioară, dublată de o atenție sporită asupra propriei persoane, în modul real și folositor. Astfel, în loc să văd plusurile și minusurile altora, o să îmi văd, cu realism, situația mea personală și voi vedea unde am de lucrat. Este un text în Psalmi care spune: „Suișuri în inima sa a pus, în valea plângerii, în locul care i-a fost pus”. Asta arată că de fiecare dată când vedem o lipsă în propria noastră persoană, trebuie să ne îngrijim să o depășim. Să căutăm o modalitate de a ne ridica peste acea problemă. Nu de a o evita, ci de a o depăși. Asta sunt aceste „suișuri”, ocazii de a crește duhovnicește. Bineînțeles, această creștere duhovnicească nu este deloc una ușoară, ci ea se desăvârșește în „valea plângerii”, adică într-o stare de pocăință desăvârșită. Altfel nu se poate, pentru că acesta este „locul care i-a fost pus”, adică rânduit, omului pentru eliberarea de omul vechi.

Bineînțeles, atingerea desăvârșirii nu este un lucru foarte ușor de realizat, însă cea mai mare greutate în acest proces este înțelegerea corectă a lucrurilor. Dacă le-am înțelege corect, nici nevoința nu ni s-ar mai părea așa de grea. Dacă am conștientiza pentru ce luptăm, în mod sigur ispitele ni s-ar părea o nimica toată. Dacă am realiza în mod deplin că prin suportarea anumitor lipsuri, Hristos ne dăruiește viața veșnică, cred că acele lipsuri nu ni s-ar mai părea așa mari. Dacă am înțelege că prin îngăduirea lipsurilor celui de lângă noi, Hristos ne plinește lipsurile noastre, probabil că am privi lipsurile aproapelui nostru ca pe greșelile unui copil. Dacă am simți în inima noastră că toate greutățile vieții de aici pregătesc (sau ar trebui să pregătească, în funcție de starea cu care le primim) bucuriile vieții de apoi și că prin ele Hristos ne dăruiește Împărăția cerurilor, cred că am dori ca ele să vină cât mai adesea asupra noastră. Am dori să punem mereu suișuri în inima noastră. Am lua fiecare ispită drept un prilej de a ne exersa (a face asceză) virtuțile.

Pare greu? Ușor nu este. Cel puțin dacă privim lucrurile cu logica omenească. Doar că prin această logică nu vom înțelege niciodată cuvintele: „Luați jugul Meu asupra voastră şi învățați-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veți găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun și povara Mea este ușoară”. Nu doar că nu le vom înțelege, ci le vom socoti imposibil de pus în lucrare. Iar asta ne va ține mereu în afara lui Dumnezeu. Deși jugul Lui rămâne în veac bun, iar povara Lui, prin prezența Sa tainică alături de noi, mereu ușoară.

Un om

Suferința românească folosită împotriva românilor

Distrugerea catedralei Xikai din Tianjin de către Garda Roșie, 1966 (sursa: http://goo.gl/s2L6RO)

Dacă mai avea cineva vreun dubiu asupra ferocității celor care luptă împotriva Bisericii, el ar trebui să dispară în urma evenimentelor care s-au întâmplat după tragicul accident de la Clubul Colectiv. Am constatat, cu indignare, că în ziua de azi românul nu mai are dreptul nici să sufere. Nici nu se răcise bine localul tragediei, că au și început atacurile împotriva Bisericii. Și dacă nu aș fi creștin și tot cred că m-ar agasa să văd atâta răutate din pricina unora. De unde și până unde să începi să te iei de Biserică într-un astfel de context? Că nu sunt spitale din cauză că am avea prea multe biserici. Din pricina Bisericii nu sunt spitale, sau din cauza mafiei instalate la conducerea clasei politice în ultimii 25 de ani? E limpede că responsabili pentru greutățile prin care trece sistemul de sănătate (ca și cel de învățământ) sunt politicienii, nu Biserica. Biserica a realizat de-a lungul timpului programe educaționale și medicale pentru cei cu posibilități materiale reduse, dar aceste lucruri nu au cum să apară în mass-media.

Totuși, cel mai mult mă mâhnește, în aceste zile, nu atitudinea mass-media, de la care mă aștept de mult la cele mai mârșave atacuri împotriva a tot ce este românesc, ci atitudinea oamenilor care ies în stradă și manifestează împotriva Bisericii. Isteria creată în jurul Bisericii face să pălească responsabilitatea celor culpabili în cazul incendiului de la Clubul Colectiv. Această isterie a fost creată de mass-media (și nu pot să nu cred că totul este orchestrat), dar e trist să văd cât de mult a prins la oameni. Este o lecție de manipulare pe care o vedem desfășurându-se în timp real. Atenția oamenilor este deturnată de la cei care ar fi trebuit să fie în primul rând vizați de opinia publică (autoritățile care au dat aviz de funcționare unui local care nu întrunea condițiile necesare) și este canalizată spre persoane și instituții care nu au nicio legătură, dar absolut niciuna cu ceea ce s-a întâmplat. Ce treabă are Patriarhul cu corupția din România? Se rezolvă corupția din România, dacă își dă demisia Patriarhul? Se construiesc spitale, dacă nu se mai construiește catedrala? Să fim serioși! Catedrala a început să fie construită din 2008. A duduit construcția de spitale până atunci, iar de atunci a fost sistată, pentru că s-au direcționat banii spre catedrală? Nu știu cât ar costa construcția unui spital, dar cred că numai aparatura corespunzătoare pentru un spital ar ajunge la cel puțin un sfert din prețul Catedralei. Pentru asta ies oamenii în stradă? Să nu se mai facă o catedrală și să se facă două spitale în locul ei, iar cei care au furat până acum, și din cauza cărora nu s-au făcut spitale (și ne-au mai plecat și medicii din țară) să poată fura în continuare? Unde este logica în acest caz? Este adevărat, sunt creștin practicant și aș putea fi acuzat că sunt părtinitor. Totuși, vorbesc acum pe categorii logice, nu de credință. Și m-aș fi așteptat ca oamenii care sunt afectați de ce se întâmplă cu țara și neamul acesta și care ies în stradă să nu fie așa ușor de manipulat și să nu permită suprapunerea agendei ONG-urilor bolșevisto-ateiste peste dorințele lor de mai bine pentru neamul și țara românească. Sunt sigur că foarte mulți români sesizează manipularea, dar dacă cei care ies în stradă nu își dau seama de ea, nu vor reuși să schimbe nimic în bine, ci doar să creeze un vid de coeziune în țară.

Pentru că, oricum ar fi, coeziunea în țara asta s-a menținut prin apartenența la o credință comună, creștină, nu neapărat ortodoxă, dar creștină, nu prin apartenența la Facebook.

Un om

De ce trebuie să ne intereseze (foarte mult) ce se întâmplă cu ora de religie?

Copil din URSS, învățând sloganuri antireligioase sursa: http://goo.gl/qhUWR9

Copil din URSS, învățând sloganuri antireligioase
sursa: http://goo.gl/qhUWR9

Deși ong-uriștii care mârâie permanent împotriva orei de religie ar fi trebuit să amuțească după momentul în care 92% dintre dintre părinți au ales să îi înscrie pe copiii lor la orele de religie, observăm însă că logica urii nu se potrivește cu logica normală, umană.

Astfel, constatăm că, deși până în primăvară, ei se erijau în apărarea drepturilor democratice ale tuturor elevilor din România, care, în opinia lor, erau oripilați de ora de religie, acum ei își asumă cu același zel apărarea drepturilor celor opt procente care au ales să nu își înscrie copiii la părinți. Dacă ar fi să fim mai scrupuloși, cred că procentul ar trebui chiar redus undeva sub 5%, întrucât perioada în care s-au făcut înscrierile a fost una destul de scurtă, binecunoscut fiind faptul că mulți părinți sunt plecați la muncă în străinătate, ori au avut diferite situații care i-au împiedicat să ajungă la școală pentru a semna cererea respectivă.

Așadar, din apărători ai unei majorități covârșitoare, cum se considerau până atunci, onguriștii s-au trezit a fi revendicatori ai drepturilor pentru 5% din copiii care merg la școală. Deși, iarăși, corect ar fi să nu credem că toți cei care au refuzat să urmeze orele de religie se simt neapărat reprezentați de acești necunoscuți (nu știm niciodată cine sunt acești instigatori, cu mici excepții), bine pregătiți și susținuți financiar și politic în demersurile lor de a ataca tot ce este românesc, religios, normal, firesc.

Pentru fiecare valoare tradițională românească și creștină, ei au pregătit un întreg arsenal ideologic prin care să destabilizeze generațiile viitoare. Îți place cumva viața de familie, apreciezi momentele frumoase trăite în sânul ei, îți iubești copii sau părinții, te bucuri că ai și mamă, și tată? Înseamnă că ești un intolerant, care nu înțelegi opțiunea celorlalți de a avea în loc de mamă și tată, două mame sau doi tați (deși, între noi fie vorba, nu i-a întrebat nimeni pe acei copii dacă vor să trăiască într-un astfel de mediu). De asemenea, dacă vrei să ai copii în aceste vremuri de criză, există mai multe scenarii pregătite în ce te privește: dacă ai un copil, înseamnă că ești un om foarte curajos, dar și cu ceva bani, pentru că altfel nu ai fi ales să ai un copil în aceste vremuri atât de grele. Ai doi copii? Înseamnă că ești inconștient și nu îți dai seama cât de mult apeși bugetul local, regional și național. Vrei să trăiești din alocația copiilor, să nu meargă soția la muncă, să stea acasă, ca o leneșă, și să căpușezi statul. Ai mai mult de doi copii? Deja este vorba despre extremism religios și meriți încadrat la altă categorie, a celor împotriva cărora trebuie luptat direct, prin invective în presă, în declarații publice și în viața de zi cu zi.

Că tot veni vorba, ni se spune că e nevoie de emigranți, pentru a crește numărul brațelor de muncă din Europa? De ce oare însă nu se încurajează natalitatea și sporul natural între europeni, dacă grija lor față de acest aspect este atât de mare și sinceră?

Revenind la cunoștințele noastre mai vechi, onguriste și asuriste, trebuie spus că, așa cum preconizam și după tevatura cu înscrierea la ora de religie, că ei nu stau cu mâinile în sân; ei își fac treaba lor. Vorba lui Hagi când antrena naționala: Adi, iei mingea și faci ce știi tu! Așa și ei: fac ceea ce știu. Își exprimă în spațiul public toate frustrările și complexele la adresa celor care nu sunt ca ei sau cum vor ei. Ne vorbesc despre toleranță, deși pe vârful limbii au numai invective pline de ură la adresa oamenilor normali. Ne vorbesc despre democrație și despre respectarea principiilor democratice, deși, democratic au fost spulberați de opțiunea a 92% dintre părinți de a nu se alătura discursului lor. Se erijează în promotori ai drepturilor civice, dar nu îi interesează decât să îi atragă pe cât mai mulți la luptă împotriva majorității, pe când, în principal, atunci când vorbim despre drepturi civice și democrație, vorbim despre majoritate.

Aceasta a fost esența democrației în secolul al XX-lea: majoritatea. Asta pentru că, la un moment-dat, unii și-au dat seama că este imposibil să instaurezi armonia între oameni prin consens. Astfel, s-a ajuns la un compromis: dacă nu pot fi mulțumiți toți oameni, măcar majoritatea să fie mulțumită, ținându-se, bineînțeles, cont și de existența celorlalți. Totuși, în secolul al XXI-lea asistăm la o schimbare de paradigmă. Instaurarea dictaturii ideologice (mai întâi) prin clamarea drepturilor minorităților. Majoritatea a devenit, în toate țările până mai ieri democratice, foarte sensibilă la acuzațiile de intoleranță și discriminare. Imediat ce activiștii de partid, pardon, de ong flutură o acuzație de intoleranță sau discriminare sau de nerespectare (în sensul de satisfacere completă și rapidă) a drepturilor minorității, majoritatea parcă amuțește; nu mai are nici prezență, nici chip.

Observăm cum în România, onguriștii acuză mereu majoritatea (pe ortodocși, pe cei care susțin familia tradițională), dar această majoritate nu are o prezență reală în spațiul vizibil social. Majoritatea, deși toată lumea știe că există, nu își face în nici un fel simțită prezența (cu singura excepție a cererilor pentru ora de religie, situație creată, culmea, de cei care luptă împotriva majorității). În acest ritm, majoritatea va ajunge de la lipsă de prezență la lipsă de existență. Nu cred că trebuie ca majoritatea să apeleze la aceleași instrumente pe care le folosesc activiștii onguriști, dar se pot găsi metode pentru o mai multă prezență în spațiul public, confiscat în prezent de câțiva uzurpatori ai majorității. Pentru că au acces la canalele mediatice, își răspândesc cu ușurință mizeriile și își arogă statura unora care ar reprezenta părerile și opțiunile majorității. Sau, cel puțin, ale majorității oamenilor care gândesc. Restul, care nu gândesc ca ei, sunt proști.

Cred că dacă vom rămâne total impasibili la războiul declanșat împotriva noastră, pentru că despre asta este vorba, chiar dacă noi vrem să ne ocupăm mintea și viața cu lucruri frumoase; pentru ei scopul este clar: războiul împotriva majorității. Iar dacă noi nu vom fi vigilenți, vom pierde lupta fără să ne dăm seama. Ca să câștigi un război, trebuie să știi ce forțe ai tu, ce forțe are inamicul, ce arme ai tu și ce arme el. În acest moment, armele noastre sunt bunul simț și numărul copleșitor al majorității; al lor, tenacitatea alimentată de ură nesecată la adresa firescului și finanțare din surse neștiute și nebănuite. Ei încă sunt slabi și foarte puțini, dar dacă majoritatea va dormi liniștită pe laurii oferiți înainte de luptă, acest lucru se va transforma în timp în combustibilul de care au ei nevoie pentru a câștiga lupta.

Despre ce am putea noi face cred că ar fi multe de zis, iar fiecare dintre noi poate găsi multe soluții. Chiar dacă nu toate ar fi viabile, important este să se facă ceva, fiecare în dreptul lui. Spre exemplu, profesorii de religie ar putea să nu mai dea apă la moară prin prezentarea la ore în baza talentului de improvizator. Nu mă refer aici la cei care deja își fac treaba cum trebuie, se înțelege. Studenții ar putea să fie prezențe foarte dinamice în instituțiile în care învață, atrăgând asupra lor atenția prin capacitatea de a împăca studiul cu faptul de a fi alături de cei care au nevoie. O astfel de prezență devine un magnet pentru ceilalți și devine o reală mărturisire a lui Hristos, Care, prin Sfântul Pavel, ne-a transmis să ne purtăm sarcinile unii altora. Un student creștin care învață la un nivel de elită și care este dinamic în mijlocul colegilor lui va transmite un mesaj plin de viață celor din jur în ce privește frumusețea firescului. La locul de muncă putem să fim mereu dornici de a ne face treaba cât mai bine, de nu răspunde nimănui la provocări și, fără să clamăm cu suntem creștini, vom arăta prin fapte că asumarea creștinismului are fundament în persoana noastră și va transmite, iarăși, un mesaj frumos celorlalți. Bineînțeles, pentru cine poate mai mult, se pot face și alte lucruri, cum ar fi înființarea unui blog sau a unui site care să promoveze frumosul, implicarea mai mult în viața și activitățile parohiei de care aparținem, poate înființarea unei asociații care să poată avea un impact mai mare în societate.

Fiecare poate analiza și cumpăni ce poate face el mai bine și mai folositor, ideea centrală însă este că dacă toți ne-am mișca câte puțin, valul ar fi mult prea mare pentru a fi contracarat de cei care urmăresc răul acestui neam.

Un om

Bolșevicii vechi și noi. Sau ce se naște din comuniști, creștini urăște

demolition-annunciation-church-labor

Demolarea bisericii Bunei Vestiri, Leningrad, 1929 sursa foto: http://bit.ly/1Gd80DN

Dragii mei nepoţi! Când era puricele … staţi un pic, asta nu este o poveste spusă de bunicul. Asta e o bucăţică de realitate ce s-a întâmplat şi, (mi) se pare, se întâmplă din nou. Bunicul nu (mi-)a spus niciodată o poveste despre bolşevici. S-a încadrat, de obicei, în cele cu Harap Alb. De câteva ori a pomenit de ciocolata primită de la soldaţii nemţi.

În fine, nemţii sunt altă poveste, care poate ar merita spusă altă dată. Dar cum stă treaba cu bolşevicii? Spus mai pe şleau, băieţii ăştia sunt nişte tipi care au vrut să răstoarne lumea, să aducă egalitate între oameni şi să “construiască”  raiul pe pământ. Aparent, totul bine si frumos; dar cum a stat, în fapt, treaba? Păi… începând cu tentativa de puci din Rusia ţaristă, din 1905, şi terminând înspre zilele noastre: au murit înspre 100 de milioane de oameni; s-au prăbuşit şi economia, şi morala în multe ţări foste si actuale comuniste; iar raiul proclamat nu a fost prea aproape.

Totuşi, comunismul nu a fost blamat aşa cum, pe bună dreptate, ar merita. Singurul demers de până acum a fost de a-l considera egal de periculos fascismului, deşi vorbim de două ideologii distincte, aflate în contradicţie şi la extreme.

Din fericire, comunismul/ bolşevismul ca atare nu se mai regăseşte decât în foarte puţine ţări, aproape toate falimentare în afară de una care are o oarece dezvoltare economică prin prisma folosirii unui comunism cu deschidere către economia de piaţă – un comunism care, ca o hidră bicefală, încearcă să supravieţuiască propriei necroze.

Dar mai există şi un bolşevism nou, unul mascat intr-o făcătură vestică, nepurtând steagul roşu cu ciocan şi nicovală. Acest tip nou de comunism îşi are obârşia in mişcările americane din anii ’60, de tip flower-power – mişcare anarhică/ pseudocomunistă, din care, de altfel, agenţii KGB au şi racolat agenţi.

Un exponent important al acestei mişcări a fost John Lennon, al cărui cântec, “Imagine”, a devenit portavocea bolşevismului postmodern, în care egalitatea este adusă prin ştergerea graniţelor dintre popare, prin ştergerea tradiţiilor, a etos-ului acestora. De fapt, o egalitate care nu acceptă diferenţe, pentru că diversitatea reprezintă, atât pentru vechii, cât şi pentru noii bolşevici, un mare pericol pentru “orânduire”, alături de originalitatea tradiţiei fiecărui popor în parte.

Acestea fiind spuse, să venim în România. Cum stăm cu Biserica, căreia i se impută tocmai rezistenţa la modernizare şi o “mentalitate desuetă”? Tocmai Biserica, prin vocea Sfântului Apostol Pavel, spune că suntem diferiţi pentru că darurile sunt diferite: unii sunt învaţaţi şi cărturari, alţii se ocupă de vindecarea trupului. Sfântul Pavel face chiar o paralela între membrii comunităţii şi părtile componente ale trupului omenesc, fiecare posedând funcţionalitate diferită şi totuşi lucrând împreună. Aşadar, diversitatea este normală în Biserică, fiecare fiind chemat să-şi găsească talantul şi să-l înmulţească, sporind astfel trupeşte şi sufleteşte. Putem spune fără să greşim că în Biserică este o egalitate in diversitate.

Dar hipsterul modern, neo-bolşevic prin adopţie, este chemat de John & co. să lase totul deoparte şi să fie “toţi ca unul”, adică tolerant doar la cei asemenea lui, la cei care, deşi se trag din maimuţă, au reuşit să se lepede de fundamentalism. Dar, oare, nu el este cel fundamentalist, cel care are toleranţă doar faţă de cei asemenea lui, ridicând vocea atotputernică atunci când vine vorba de dusmanii orânduirii (în speţă, Biserica)? Nu dă hipsterul modern dovada unei lipse crase de cultura când vorbeşte de “inchiziţia bisericească” (după cum ştim, şi la noi au fost arşi pe rug oameni, nu?!), de înapoierea noastră, actuală, faţă de Vest (trecând în derizoriu lupta Principatelor Române timp de aproape 500 de ani contra turcilor, luptă în care Biserica a sprijinit identitatea românească şi printr-un uriaş erfort nu am ajuns paşalâc turcesc, deşi mulţi cred asta) sau de problema salariilor preoţilor (neîntelegând legea lui Cuza din 1859 privind naţionalizarea averilor bisericeşti şi rolul pe care statul şi l-a asumat atunci în ajutarea Bisericii – când, apropo, preoţii au devenit salariaţi ai statului).

În fine, hipstăreala merge cu argumente puţine si laxe, iar argumentul “de d-aia” abundă în discursul răspicat şi intolerant.

Cum să înţeleagă hipsterii că tocmai noi, creştinii, suntem chemaţi să fim toleranţi la modul absolut, să ne iubim nu doar apropele, ci şi inamicii, să reuşim să ne depăsim ego-ul? Cum să înţeleagă hipsterii că Sfântul Vasile, în epistola sa către tineri, ne spune să nu ignorăm studiul materiilor profane, ci să fim vrednici în tot ceea ce facem, ca să devenim, şi pentru alţii, lumină si călăuză?

Am citit, de curând, un articol în care un domn scria că singurul Dumnezeu este “binele absolut”. Un bine pe care, de fapt, ţi-l faci singur. Cum zicem noi, crestinii, un chip cioplit. E “binele” care îţi spune, de exemplu, să miluieşti pe cineva, dar nu pe cei nevoiaşi, pentru că, deh! ai văzut Filantropica şi ştii unde se duc banii. Că, de exemplu, e bine să “faci mişto” de unii şi de alţii, să iei la mişto ce consideră alţii sfânt, pentru că, deh! deţii tu “binele absolut”. Sau că poţi să fii incult şi să te întrebi ce a făcut Biserica pentru tine, pentru neam şi pentru ţară, în condiţiile în care motorul de căutare preferat abundă, totuşi, de răspunsuri. Doar că al tău, hipstere, da, despre e tine e vorba, este ocupat să găsească mizerii şi slăbiciuni omeneşti. Că tot veni vorba de căutat, uite nişte “chestii”: Valea Plopului, raportul BOR in domeniul activitatii social-filantropice, cămine şi azile de bătrâni şi de copii care ţin de Biserică…

Dar, ca să închei, spiriul de luptă bolşevic – scuzaţi-mă, poate unii se cred doar hipsteri sau liberi cugetatori, aşa că să nu-i jignim – înfierează cu aceeaşi mânie proletară, acum transformată într-o lumină modernă si graţioasă, orice vine din partea Bisericii. Niciun lucru bun nu vine de la BOR, care BOR, colac peste pupăză, e, pentru mulţi, sinonimă cu marea problema a României. Măi, băieţi! Oare din cauza BOR se închid spitale şi merge prost economia?! De aia e moralitatea la pământ şi mizeria personală fizică se manifestă public, de la gunoaiele aruncate pe stradă, la tunurile de milioane de euro?

Oare rezolvarea acestor probleme este dărâmarea bisericilor sau transformarea lor în restaurante / hoteluri, ca în Vest? Sau, poate, ajută trimiterea preoţilor şi a călugărilor (din nou) la canal? V-aţi linişti atunci? Prigonitorii romani, păgâni şi comunişti nu s-au mulţumit niciodată cu puţinul. Nici voi? Oare vreţi să ne adunăm, toţi ortodocşii români, în pieţe şi să ne facem, în fiecare zi, nostra culpa pentru că suntem creştini? Dacă asta vreţi, nu-i nimic. Avem ceva modele de sfinţi şi de martiri pe care să le urmăm. V-aţi simti mai bine, atunci? Aţi avea, oare, atunci, certitudinea unui tratament optimizat în spitale? Sau, când veţi plăti facturile, credeţi că acestea vor fi consistent reduse tocmai pentru că vor fi dispărut preoţii?

Să nu ne fi ajuns 50 de ani de ură şi furie comunistă?!

Dragii mei, o astfel de problematizare, deşi eronată (ca să nu spun altfel), este, totuşi, promovată: de voci politice sau nepolitice, de hipsteri sinceri sau de lichele remunerate pentru a lupta împotriva Bisericii.

Nu vreau sa incriminez pe nimeni, Biserica nu face aşa. Ea ne face doar să înţelegem, sau, mai bine-zis, sa vedem frumosul din oameni şi să lucrăm înspre eliberarea noastră şi a aproapelui nostru de poverile sufleteşti. Astfel ca toţi, dimpreună, să ajungem să auzim de la Hristos, Domnul: “Intraţi întru bucuria Domnului vostru”!

Mihail