Monthly Archives: March 2011

Crede şi nu cerceta – puţină română (I): „a crede”

„În general, fiecare ţară are limba pe care o merită.” (J. L. Borges)

Rămăsesem dator cu unele lămuriri suplimentare despre verbele „a crede” şi „a cerceta”. Cum spuneam, majoritatea exegeţilor sar direct la al doilea verb, lăsându-l pe primul suspendat într-o nebuloasă semantică. Care să fie motivul? Nu e unul serios, nu te nelinişti dragă cititorule. Pur şi simplu mai toţi au impresia că ştiu ce înseamnă „a crede” şi nu consideră utilă abordarea sensurilor lui. Da, are vreo câteva sensuri. Le voi reda aici pe cele din DEX[1].

1. A socoti, a-şi imagina, a-şi închipui.

2. A fi de părere.

3. A avea încredere.

4. A avea credinţă religioasă.

5. A da credit părerii altcuiva.

6. A înţelege, a compătimi, a fi înţelegător faţă de durerea cuiva.

7. (Reflexiv) A fi îngâmfat, a avea o părere bună despre sine.

Sensul principal al lui a crede le însumează pe cele de la 3, 4 şi 5. Vă rog să observaţi ceva frumos: „a crede” este explicat prin cuvinte din aceeaşi familie lexicală. În sensul plin, „a crede” nu are sinonim. De ce? Poate pentru că lucrurile într-adevăr profunde sunt greu de definit. După coordonatele trinitarului, credinţa este un „organ spiritual” care ne apropie fiinţial de:

noi înşine (Fără a crede în tine însuţi nu reuşeşti mare lucru în viaţă – spune majoritatea bestseller-urilor despre oamenii de succes) – 3;

semenii noştri (cât de mult contează să acorzi cuiva încredere şi să-i fii aproape atât în suferinţă, cât şi în bucurii) – 5;

Dumnezeu (în Care credem pentru că El a crezut mai întâi în noi, după cum ar spune Pascal plecând de la prima epistolă ioaneică) – 4.

La punctele 6 şi 7 avem sensuri derivate din cele principale: 6 este legat de 5, 7 este în relaţie cu 1 şi cu 3. Să le luăm pe rând.

Compătimirea şi înţelegerea (6) fac parte din relaţia omului cu semenii săi. Pe de o parte, compătimirea este asumarea suferinţei celuilalt, împreună – suferinţa. Se poate observa, cu ironie sau cu amărăciune, că vicisitudinile istoriei adună oamenii mai mult decât o fac bucuriile timpurilor bune… De cealaltă parte, înţelegerea pare un termen nelalocul lui aici, pentru că deseori este asociat demersului şcolăresc de asimilare a cunoştinţelor. Acest „Aţi înţeles?” de tip profesoral, savant, care însoţeşte ca pons terminus concluzia unui argument sau finalul unei expuneri, a intrat astăzi în rutina întrebării gratis (≠ întrebare retorică). Răspunsul vine repede, afirmativ, însoţit de privirea limpede a elevului care a înţeles tot…(E ruşinos ca ceilalţi să înţeleagă tot, pe când eu…dar ce, eu sunt mai prost?) Revenind: sensul plin al cuvântului a înţelege face parte din arealul semantic al lui a crede. Se referă la capacitatea omului de a deveni celălalt. Prin înţelegerea ca typos al credinţei, eu sunt celălalt. Râd şi plâng nu alături de prietenul meu, ci într-o interioritate sufletească, în acelaşi prezent fiinţial al clipei noastre de întâlnire.

Îngâmfarea (7) este exprimată în română (nu accidental) cu reflexivul verbului „a crede”: „eu mă cred buricul pământului”. Este vorba de supralicitarea capacităţilor mele („am prea multă încredere în mine” – sensul 3). Mândria este un păcat capital, greu de evitat, cu forme foarte subtile de manifestare. Însă pe noi ne interesează o altă problemă de semantică: de ce sensul 7 se înrudeşte cu sensul 1? Pentru că îngâmfarea survine unei proiecţii mentale despre mine: eu sunt idolul meu.

Am lăsat la sfârşit dezbaterea punctelor 1 şi 2 tocmai pentru că sunt decisive în completarea demersului nostru explicativ al sensului verbului a crede.

Sensul 1 trimite la conotaţia de a închipui, a imagina (ambele la diateza reflexivă). Adică procesul prin care imaginaţia mea îi dă o „faţă provizorie” omului de care am auzit atât de multe, dar pe care încă nu l-am întâlnit[2].

Pe temeiul coordonatelor trinitare de mai sus, se pot identifica 3 feluri de închipuire (având toate ca sistem de referinţă gazda lor): al nostru propriu, indus de ceilalţi şi revelat. Relaţia între acestea este un fenomen complex ce ţine de minunea numită „om”. Ea nu face subiectul eseului de faţă.

  1. Închipuirea mea proprie survine din contactul cu obiectul, bunăoară banalul dar curativul măr. L-am ales ca exemplu datorită simbolismului său uimitor şi intrigant[3]. Eu cunosc mărul prin participare la el, prin simţuri (vizual, olfactiv, tactil, gustativ şi chiar auditiv – pot auzi zgomotul provocat de felul căderii, tăierii, muşcării mărului). Simţurile mele îl încadrează în multe şi mărunte categorii, deţinute de fiecare simţ în parte (de exemplu: categorii vizuale sunt culoarea, forma; gustative acru, dulce ş.a.m.d.). Aşa închipuiesc în căpşorul meu mărul, adică el devine în minte idol – chip (eidolon, imago) a ceea ce este în realitate mărul. Pe baza memoriei, re-cunosc mărul când îl re-întâlnesc: când văd un măr, eu cred (credo ca experienţă a mea) că este măr (dar nu pot re-crede).
  2. Închipuirea indusă de ceilalţi se referă la modificarea percepţiei mele (spre adevăr sau spre neadevăr, nu importă acum) asupra obiectului de cunoscut pe baza unei culturi sau a unei tradiţii. Aceasta dacă obiectul este cunoscut. Dar când obiectul nu este cunoscut, apare o „instanţă” care decide pentru mine: ceilalţi. Bunăoară, problema mărului. Copilul nu ştie ce e mărul. De asemenea, el nu are categoriile necesare închipuirii lui. Dar participă la el (îl mănâncă) imitându-şi părinţii, iar rolul acestora este esenţial: ei induc copilului categoriile[4] mărului (copilul va diferenţia mărul acru de mărul dulce)[5]. Mai în glumă: dacă mama îi spune copilului de 3 ani că ceea ce mănâncă este măr, el crede că este măr (credo ca certitudine a experienţei celuilalt). De accea una din cele mai importante virtuţi pe care o căutăm şi pe care greu o dobândim este discernământul.
  3. Închipuirea apocaliptică este deseori asociată ideii de inspiraţie[6]. Este vorba de ceva-ul superior experienţei, apărut la confluenţa cu divinul. Eu închipuiesc mărul înainte să fi participat fizic la el, existenţa lui îmi este revelată spiritual de către cel ce l-a proiectat (credo ca apocalipsă, ca „întâlnire” cu ideea de măr). Se poate vorbi de fuziunea a două fenomene de inspiraţie: proorocul şi poetul. Mai în glumă: un poet nu este prooroc decât în măsura în care proorocul poate fi poet şi viceversa[7].

Sensul 2 trimite la conotaţia de a exprima o părere, o opinie. El se fundamentează pe cel de mai sus (1). Este chiar foarte des întâlnit şi are legătură cu formele argumentării. Cel ce foloseşte sensul 2 (adică mai toţi oamenii pe care îi cunoşti) presupune că toate demersurile spirituale de la 1 se află deja în palmaresul său, transformându-l în vehiculul solitar al adevărului.

E mai aproape de om, mai cald, mai simplu şi mai convingător să spui „Eu cred că…” decât „Eu sunt de părere că…” Deşi sinonime, ambele expresii s-au specializat pe domenii oarecum divergente: familiarul şi legalul. Dacă cineva vrea să pară oficial, pertinent, rece, persuasiv şi pedant, n-are decât să facă apel la părerea specialiştilor (argumentul autorităţii). Dacă totul este off-record, însă, el lasă la o parte pleiada iluştrilor săi maeştri (doar a ajuns la nivelul lor) şi se apropie de muritorii de rând cu „Eu cred că…”, adică „Uite-aşa stă treaba, băi ţică…”

Mai în glumă: „Bunicuţo, de ce ai părerea aşa de mare?” „Ca să te conving mai bine!”

Citind cuvintele de mai sus, cineva îmi va reproşa că sunt inepţii. Poate are dreptate, dragă cititorule, mai bine nu citeai până aici. Dar dacă mi se va reproşa că ele se aplică doar la măr, în ruptul capului nu voi accepta această problematizare. Poţi fi sigur, dragă cititorule, că se aplică şi la om, însă cu unele diferenţe. Spre exemplu:

La 1a, spre deosebire de măr, omul este capabil să răspundă avalanşei sensibile la care este supus. Dacă nu mă crezi, muşcă un om de pe stradă. Chiar cu buna intenţie de a-i face un compliment de genul „vai, ce gust bun ai azi”,  s-ar putea să…ştii ce se întâmplă, nu? Şi totuşi n-ai mai muşcat un om de pe stradă până acum!

La 1b, pe lângă fiinţa şi categoriile mărului, unui om îi sunt necesare atâtea alte lucruri pe care fie are şansa să le înveţe, fie doar se prelinge pe lângă ele ca apa pe lebădă. Spre exemplu, dacă ştii cum stă treaba cu mărul, nu afli obligatoriu şi ce e acela „bun-simţ”. Or, „bunul-simţ” se învaţă tot de la părinţi. Este absolută nevoie de el, fie că eşti religios, fie că eşti ateu, fie că eşti „doar tu însuţi”.

La 1c, care e în strânsă legătură cu 1b, trebuie că ţi-ai dat seama şi de existenţa unui alt soi de inspiraţie: cea de la Aghiuţă. Eu pot depune mărturie că am văzut mult talent pus în slujba Nimicniciei Sale atât la unii „preoţi”, cât şi la unii „intelectuali”, „doctori”ori „poeţi”. Toţi avem inspiraţii şi aspiraţii din cele mai diverse, dar un singur lucru e cert şi transcende experienţa noastră proprie: tuturor ne va expira termenul de garanţie o dată şi-o dată…


[2] Cele două verbe sunt strâns legate de vedere. O oarecare întâietatea a văzului faţă de auz, spre exemplu, este datorată, pe de o parte, importanţei martorului ocular în procesele „judiciare” încă din din antichitate. Faţa omului este amprenta decisivă a identităţii vinovatului, iar martorul ocular este cel ce o confirmă sau infirmă. Pe de altă parte, ochiul este fereastra către suflet. El separă exteriorul de interior. Prin el intră (şi ies, uneori, căci şi ochii vorbesc) bunele şi relele. Aceasta nu înseamnă că auzul şi cuvântul ar fi nule. La loc de cinste şi nu de curând este importanţa amprentei vocale materne în rostirea primelor cuvinte de către micul om. De asemenea, bunele şi relele intră pe urechi şi ies pe gură.

[3] Mărul a fost asociat cu păcatul primordial, fapt explicabil pe două căi (din câte cunosc): fie prin adoptarea mărului discordiei din mitologia greacă, fie prin etimologie forţată, în evul mediu latin, când face carieră strălucită ideologia păcatului: măr şi rău sunt omonime în latină (malus).

[4] Gr. kata + agora, după (cum spune) agora. Agora desemnează atât centrul vieţii civice şi al negoţului, cât şi adunarea poporului în centrul polis-ului.

[5] Trebuie să recunosc că există cazuri care infirmă spusele de mai sus. Dar este vorba de participare la obiecte ce nu ţin cu necesitate de viaţă. De exemplu, obiecte ce ţin de tehnologia automobilelor, a computerelor, în general a lucrurilor care avansează foarte repede şi nu sunt comune generaţiilor de oameni. Dar şi „noul” este asimilabil, există o agora a cunoscătorilor din domeniu care editează manuale.

[6] În multe mărturii patristice, Duhul lui Dumnezeu intră în om fizic prin inspiraţia pulmonară, prin tragerea aerului în plămâni. De aceea cuvântul, bazat pe expiraţia pulmonară (cu vânt), este considerat ca asemănându-se fiinţial cu ceea ce este inspirat anterior. Multe mărturii atestă buna mireasmă a aerului în apropierea revelaţiei Sfântului Duh. Importanţa acestui amănunt este covârşitoare: creştinii sunt conştienţi că nu sunt inspiraţi de plante fumigen-halucinogene, ca în unele culte şamaniste mai vechi sau mai noi. Poate de aceea şi fumatul este considerat păcat.

[7] De exemplu, Pythia, preoteasa de la Delphi, proorocea viitorul după ce îl afla de la Apollo, pe când oricare poet era considerat sub protecţia lui Apollo, inspirat de muze (de unde muzică), companioanele aceluiaşi zeu care cânta la liră şi ştia viitorul. În iconografia creştină, regele David este „tizul” lui Appolo: şi proroc, şi poet. Desigur că se ştia de această dublă „încreştinare” într-un singur personaj (David era evreu, Appolo greco-roman). Deci, pentru a se evita blasfemia (în noua ipostază David putând fi oricând bănuit de a fi zeu), îl regăsim ca egal al Pythiei (iar nu al lui Apollo) într-un imn poetic ce a pune şi astăzi pe jar obrajii fraţilor noştri romano-catolici: Dies irae (Missa de Requiem).

Theodoros

Despre o altfel de mărturisire

Deşi este un cuvânt pe care adesea nu-l înţelegem aşa cum ar trebui, de câţiva ani îl auzim din ce în ce mai des în spaţiul alocat discuţiilor care au drept subiect teme eccesiale. Nu putem spune că acesta ar fi un lucru rău, deşi am putea nuanţa în treacăt şi să precizăm că, din păcate, nu îl auzim în spaţiul bisericii, în lăcaşul de închinare, ci în spaţiul cibernetic.

De ce spuneam că este un cuvânt care nu este înţeles aşa cum ar trebui? Fără a-mi aroga poziţia unui normator în ale credinţei şi mărturisirii, voi îndrăzni, totuşi, să articulez un răspuns argumentat pe această problemă.

Nu aş putea face o estimare concretă asupra ocurenţei acestui cuvânt în spaţiul dezbaterilor sau mesajelor pe teme creştin-ortodoxe, dar cred că putem cu toţii remarca faptul că este vorba despre o unitate lexicală care, prin uşurinţa [de multe ori gratuită] şi reiterarea [care adesea devine redundantă] cu care este folosită, tinde să devină doar un slogan ieftin, menit să şantajeze emoţional şi să pregătească terenul psihologic pentru inocularea în minţile şi sufletele celor care sunt mai uşor de impresionat a unor atitudini şi dispoziţii interioare cel puţin străine duhului ortodoxiei.

Referirea la mărturisire, în expunerile pe care le auzim la diferite conferinţe sau pe care le citim pe diferite siteuri şi bloguri, este mereu clădită în aşa fel încât autorul discursului (scris sau vorbit) să îşi aroge autoritatea Sfinţilor Părinţi. Este clar că dacă vorbeşti despre măturisire, înseamnă că eşti în duhul Părinţilor şi că faci ceea ce Părinţii au învăţat şi au făcut. Ar fi frumos să fie aşa, dar din păcate, de multe ori nu este aşa. De multe ori suntem furaţi de logica argumentativă, îndeobşte destul de consistentă, a vorbitorului/scriitorului şi nu mai reuşim să discernem dacă ceea ce citim chiar este în duhul Părinţilor. De multe ori este de ajuns ca cel pe care îl ascultăm sau citim să fie un nume la care noi deja am prins o oarecare „evlavie”, şi nu mai suntem atenţi dacă ceea ce ni se prezintă chiar poartă pecetea autorităţii Părinţilor.

Astăzi ni se propun diferite moduri de a mărturisi: să fim mereu împotriva a ceea ce hotărăşte ierarhia, să facem scandal ori de câte ori ni se sugerează că diferite cercuri oculte atacă fiinţa neamului omenesc, să ieşim în stradă pentru a „mărturisi” împotriva homosexualităţii şi lista ar mai putea continua. Deja din aceste trei exemple enumerate putem observa cu uşurinţă că folosirea sloganului de mărturisire pentru justificarea morală şi religioasă a unor asemenea moduri de acţiune tinde să devină un instrument de manipulare a conştiinţelor. Dacă cineva îţi propune să participi la vreun eveniment în care se „mărturiseşte” credinţa în Hristos, iar tu nu vrei să participi, arăţi prin aceasta că nu eşti membru al Bisericii. Dacă nu ţipi în gura mare împotriva UE, NATO şi mai ştiu eu cui, nu eşti membru al Bisericii. Dacă nu îi arunci la coş pe membri Sfântului Sinod, care, pro memoria fie spus, sunt urmaşii Sfinţior Apostoli şi reprezentaţii lui Hristos în mod văzut printre noi (atenţie, nu am spus locţiitori!), înseamnă că nu eşti membru al Bisericii. Deci a fi membru al Bisericii înseamnă să fii un nemulţumit continuu, un scandalagiu şi un justiţiar care, din statutul de mirean, îţi arogi dreptul de a judeca şi condamna un întreg Sinod (care cuprinde mai bine de patruzeci de ierarhi). Apare acum însă o întrebare: cărei biserici i se poate un astfel de om aronda? Pentru că noi ştim, conform învăţăturii Sfinţilor Părinţi, că cel care nu este în ascultare faţă de ierarhul său, nu este în Biserică (în acest sens recomand celor cu adevărat doritori de informare şi, totodată, hrană duhovnicească, Epistolele Sfântului Ignatie Teoforul şi tratatul Despre Biserică al Sfântului Ciprian al Cartaginei). Ascultarea nu este un instrument de care creştinul să dispună după bunul său plac. Aici poate ar trebui zăbovit mai mult, pentru că şi acesta este un subicet care a fost terfelit cu vârf şi îndesat în ultimii ani, dar nu face subiectul demersului nostru.

Revenind la mărturisire, să precizăm de ce folosirea cuvântului mărturisire nu se poate preta conjuncturilor antiierarhice în care este adesea folosit. Primul lucru ar fi să vedem ce înseamnă în mod concret a mărturisi. Pentru cei care, poate, nu ştiu, cuvântul mărturisire vine din cuvântul grecesc martyria, care înseamnă mărturie sau mărturisire. Mai interesantă însă este legătura acţiunii de martyria cu subiectul ei, cel care face această acţiune fiind numită în greceşte martys,-tyros, care avea sensul de martor ocular. Aşadar, nu poţi mărturisi decât ceea ce ai văzut cu ochii. Ca o ilustrare a acestei explicaţii putem spune că aceasta este cheia în care trebuie înţeles textul din Evanghelia după Ioan, capitolul 21, versetul 24: „Acesta este ucenicul care mărturiseşte despre acestea şi care a scris acestea (pentru că le-a văzut el însuşi, fiind martor direct al celor despre care scrie) şi ştim că mărturia lui e adevărată”. Deci, nu mărturisim şi noi la rândul nostru, pentru că nu am fost văzători al celor care s-au întâmplat, dar ştim, din mărturia celui care a văzut, că cele despre care ne vorbeşte sunt adevărate. De unde ştim? Din puterea mărturiei lui!

Aşadar, pentru a fi mărturisitori autentici, iar nu făţarnici, trebuie să îndeplinim condiţia să fi văzut ceea ce mărturisim. Iar acum, în treacăt fie spus, credinţa nu poate fi văzută. Aici e o altă hibă a discursului care a redus cuvântul mărturisire la nivelul de slogan. Se poate mărturisi Învierea lui Hristos, pe care au mărturisit-o toţi Apostolii, care au fost martori ai Celui Înviat, dar şi toţi Mucenicii, care au văzut şi ei Învierea lui Hristos în sufletele lor. E limpede pentru toată lumea că Sfinţii Mucenici n-ar fi putut suporta chinurile la care au fost supuşi dacă nu ar fi avut în sufletele lor icoana Invierii. Putem fi mărturisitori ai unui eveniment. Nu putem fi mărturisitori ai unei colecţii de învăţături. Putem fi următorii acestor învăţături pentru că ele mărturisesc Învierea, dar nu pentru că ele ar fi, în ele însele, ceea ce trebuie mărturisit. Iar Învierea cum o mărturisim? Aceasta o aflăm în experienţa de veacuri a Părinţilor Bisericii: prin viaţa noastră în Hristos! Dacă avem în noi roada Duhului (Galateni V, 22-23), înseamnă că purtăm în noi mărturia Învierii. După cum spuneam, aceasta înseamnă să fii mărturisitor: să fii văzut tu însuţi cele despre care vorbeşti. Iar cel care are mărturia Învierii în sufletul său are şi roada Duhului înlăuntrul său, iar cel care este vădit de Duhul că este plin de prezenţa Sa, înseamnă că poartă în el mărturia Învierii.

Fără a continua cu prea multe detalii, consider că este de ajuns să menţionez că vieţuirea cuiva care este plin de prezenţa Sfântului Duh nu are nimic în comun cu cearta, vrajba, scandalul, duhul de ură şi toate cele care, în ultimii ani, au reuşit să dezbineze într-un chip nemaivăzut trupul Bisericii noastre Ortodoxe româneşti.

Pentru a nu mai lungi foarte mult cuvântul şi pentru a lăsa loc şi unor comentarii şi dezvoltări ulterioare, o să închei aici, făcându-vă invitaţia de a citi cele câteva pagini de mai jos, ca o întâmpinare a Duminicii pe care urmează să o prăznuim şi ca o concluzie a rândurilor de mai sus.

 

Un om

 


În loc de argument, CREDO!

Nu ateismul îi periculos,  că a fi ateu înseamnă

totuşi o problemă de conştiinţă, ci o credinţă numai

de formă, redusă la câteva obiceiuri exterioare,

fără conţinut. ” (Ion Gavrilă – Ogoranu)

Desigur că toţi am auzit de celebrul dicton „crede şi nu cerceta”. Personal, l-am auzit la unele persoane care pretindeau că sunt „atee” sau la altele care se credeau „creştini doar în inima lor” (orice-ar însemna aceasta). Mi s-a imputat cu zâmbetul concesiv al atotştiutorului că acesta ar fi crezul creştinilor. Mă simt, deci, dator, să ofer unele detalii.

Faimoasa butadă ar aparţine nu mai puţin faimosului Celsus, filosof anticreştin virulent, evident păgân, care a trăit în secolul al II-lea d. Hr. De la el, deci, s-ar fi inspirat de-a lungul vremii majoritatea participanţilor la o polemică imposibil de aplanat, prezentată drept religie versus ştiinţă. Ceea ce m-a frapat este că majoritatea „neo-apologeţilor” creştini nu obosesc să găsească replica potrivită acestei provocări în citate biblice şi patristice care susţin importanţa cunoaşterii – cercetării – ştiinţei. Adică să le demonstreze „ştiinţificilor” ca neîntemeiat reproşul adus de ei creştinilor. Ba mai mult, că ar fi o pură fantezie (a se citi minciună), că noi, religioşii, cercetăm şi credem.

Dar nu se gândeşte nimeni că Celsus ar fi putut auzi vorbele de mai sus chiar din gura unui creştin? Încă nu avusese loc Sinodul I Ecumenic care pune bazele ortodoxiei, deci orice hairesis (părere diferită) putea fi asociată curentului creştin principal. Cititorule, ţi se pare improbabil?

Puţină română

Majoritatea comentatorilor creştini ai dictonului de mai sus trec cu uşurinţă peste primul cuvânt şi se agaţă de sensurile multiple ale verbului „a cerceta”. Ei vor să demonstreze – unii chiar reuşesc – că, de fapt, Mântuitorul nu este împotriva cunoaşterii. Exemplele date de ei sunt multicele. Dar apare aici o mică problemă. Demonstrăm că ştiinţa este de urmat, dar ce ne facem cu credinţa? Dacă eşti român ca şi mine, vei observa că în limba română, în expresia crede şi nu cerceta, negaţia celui de-al doilea verb întăreşte poziţia celui dintâi.

Adică: a crede = a nu cerceta  => a crede ≠ a cerceta => credinţa ≠ cercetare

Puţină Biblie

Da, dragă cititorule, Celsus & co au dreptate. Credinţa şi cercetarea se exclud reciproc. Dar care „cercetare”? Personal, cred că trebuie să ne referim numai la creştinism, întrucât cuvintele acestea sunt puse pe seama religiei creştine, iar nu a religiei în general.

Astfel, consider că proverbul nostru trebuie acordat tematic scenei întâlnirii dintre Toma şi Mântuitorul înviat din morţi. Hristos îi spune apostolului cercetător, pe un ton amintind de Predica de pe munte: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”. De ce ne este ruşine de vorbele Domnului nostru? De ce în această polemică cu „ştiinţa” creştinii sunt stânjeniţi să-i recunoască credinţei întâietatea faţă de cunoaştere (cercetare) pentru simplul motiv că îi intimidează oponentul de tipul „ştiu-tot pentru că sunt ateu”?

Puţină etimologie

Deci, cei „ce văd” sunt cei ce „cercetează”.

Pentru nimeni cuvântul „a crede” nu stârneşte întrebări. Toţi cred că ştiu ce înseamnă, nu voi insista acum asupra lui. Mă voi opri asupra sensurilor lui „a cerceta”.

„Cercetarea” lui Toma se încadrează în sensul lui „contrectare”, adică „a pune mâna”, „a examina atent”. Toma pune degetul ÎN semnul cuielor şi ÎN coasta Mântuitorului (vă recomand scena pictată de Caravaggio).

Puţină polemică

De „cercetarea” lui Celsus s-a ocupat Origen. Ştim că se referă la căutarea adevărului, căci filosoful despre care vorbim nu şi-ar fi intitulat degeaba lucrarea Adevăratul Cuvânt (Logos Alethes). Pe scurt, dacă ar trăi în ţara şi în zilele noastre, ar spune Nea’ Celsică: cum să crezi orbeşte în minuni, învieri din morţi şi naştere din Fecioară? Las’ că ştiu io adevărul. Că minunile sunt literatură. Că Învierea e un happy-end inedit la o poveste lacrimogenă. Cât despre naşterea lui Iisus din Fecioară, ea este furată din mitologia grecească şi, de fapt, Mântuitorul vostru este bastardul unui legionar roman pe nume Panthera. (Acest nume este inventat, constituind anagrama cuvântului grecesc parthenos = fecioară).

Puţină filosofie

Dar să ne întrebăm ca Pilat: ce este adevărul acesta despre care vorbeşte Celsus? Trebuie menţionat că Platon era „la modă” în vremurile despre care discutăm (vorbim deja de neoplatonism în sec. al III-lea d.Hr.). Iar Platon, în Phaidros, defineşte adevărul ca fiind starea proprie în care Fiinţa se revelează sufletului (sufletul este căzut din fiinţă şi caută să se întoarcă la ea). Ideea a fost preluată de gânditorii creştini. Cu alte cuvinte, sufletul accede la Fiinţă prin adevăr (Platon), sufletul accede la Tatăl prin Hristos (creştinism). De aici gravitatea minciunii (non-adevărul, non/anti-Hristul), care îl separă pe om de Fiinţă/ Dumnezeu.

Puţin adevăr

Astăzi suntem bombardaţi literalmente cu adevăr. Mass-media este azi trâmbiţa apocaliptică (revelatoare) a adevărului. Avem ziarul Adevărul, avem adevăratele ştiri, avem adevărul gol-goluţ, avem Adevărata Românie, avem ştiinţă adevărată ş.a.m.d. La o privire mai atentă, observăm cum suntem angrenaţi într-un joc al dubletului antitetic adevărat-fals.

Dar ce se întâmplă cu finalitatea, cu accederea Dumnezeu? Este Dumnezeu înlocuit de altcineva?

Puţin surogat

Adevărul împrumută de la Fiinţă unicitatea şi autoritatea. Pentru a avea autoritate şi „unicitate” adevărul pe care se laudă că îl deţine Mass-Media are nevoie de un surogat pentru fiinţă. Mai departe: Dumnezeu este înlocuit cu non-dumnezeu. Pentru că, dragă cititorule, se ciocnesc două paradigme ireductibile, creştină şi non-creştină, sub două sloganuri antagonice: crede (nu cerceta) şi cercetează (nu crede).

Puţină religie

Un savant rus afirma: „Fie există Dumnezeu, fie nu există. Ambele posibilităţi sunt cumplite”. Moartea este incomodă atât pentru creştin, pe care îl aşteaptă o judecată concisă şi dreaptă, cât şi pentru ateu, care dispare în neant.

Puţină credinţă

Vrei sau nu să crezi, dragă cititorule, ne aflăm pe terenul speculaţiei metafizice (whatever this means). Aici încap laolaltă disciplinele ce se vor călăuzitoare către adevăr. De fapt, singura certitudine a omului (nu se ceartă nimeni pe tema aceasta) este credinţa. Mă crezi?

Ştii că te-ai născut şi că ai avut o perioadă din viaţă de care nu-ţi aminteşti. Dar ştii de la părinţi când ai făcut primii paşi, ştii când ai rostit primele cuvinte. Tot de la ei ştii ce vârstă aveai în poze pe care nu-ţi aminteşti să ţi le fi făcut cineva. Şi totuşi, prin ochii părinţilor tăi te vezi păşind prima dată, din gura lor îţi auzi primele cuvinte, pe mărturia lor te identifici cu persoana din poze. Astfel, crezând că părinţii îţi sunt adevărul, prin memoria lor, te identifici cu propria ta fiinţă, de la începutul vieţii tale.

Ştii o mulţime de lucruri, în momentul de faţă, pentru că ai avut profesori buni şi pentru că ai vrut să ştii. Totuşi, cât la sută din cultura ta generală ai verificat-o empiric? Ai măsurat Everestul să vezi dacă nu cumva a crescut sau s-a micşorat? Ai străbătut lumea ca să vezi că miile de specii de animale despre care ai învăţat există? Te poţi întoarce în timp să verifici faptele istorisite în cărţile de istorie? De unde ştii că toate acestea sunt adevărate? Din încrederea în instituţia numită Şcoală.

Puţine concluzii

Nu tot ce există poate fi cercetat. Nu tot ce poate fi cercetat există. Nu toate lucrurile merită să fie cercetate, la fel cum nu toate merită crezute. Tu eşti cel ce decide pentru tine. Crezi în tine?

Mă opresc aici. Qui nimium probat, nihil probat.

 

Theodoros