În loc de argument, CREDO!

Nu ateismul îi periculos,  că a fi ateu înseamnă

totuşi o problemă de conştiinţă, ci o credinţă numai

de formă, redusă la câteva obiceiuri exterioare,

fără conţinut. ” (Ion Gavrilă – Ogoranu)

Desigur că toţi am auzit de celebrul dicton „crede şi nu cerceta”. Personal, l-am auzit la unele persoane care pretindeau că sunt „atee” sau la altele care se credeau „creştini doar în inima lor” (orice-ar însemna aceasta). Mi s-a imputat cu zâmbetul concesiv al atotştiutorului că acesta ar fi crezul creştinilor. Mă simt, deci, dator, să ofer unele detalii.

Faimoasa butadă ar aparţine nu mai puţin faimosului Celsus, filosof anticreştin virulent, evident păgân, care a trăit în secolul al II-lea d. Hr. De la el, deci, s-ar fi inspirat de-a lungul vremii majoritatea participanţilor la o polemică imposibil de aplanat, prezentată drept religie versus ştiinţă. Ceea ce m-a frapat este că majoritatea „neo-apologeţilor” creştini nu obosesc să găsească replica potrivită acestei provocări în citate biblice şi patristice care susţin importanţa cunoaşterii – cercetării – ştiinţei. Adică să le demonstreze „ştiinţificilor” ca neîntemeiat reproşul adus de ei creştinilor. Ba mai mult, că ar fi o pură fantezie (a se citi minciună), că noi, religioşii, cercetăm şi credem.

Dar nu se gândeşte nimeni că Celsus ar fi putut auzi vorbele de mai sus chiar din gura unui creştin? Încă nu avusese loc Sinodul I Ecumenic care pune bazele ortodoxiei, deci orice hairesis (părere diferită) putea fi asociată curentului creştin principal. Cititorule, ţi se pare improbabil?

Puţină română

Majoritatea comentatorilor creştini ai dictonului de mai sus trec cu uşurinţă peste primul cuvânt şi se agaţă de sensurile multiple ale verbului „a cerceta”. Ei vor să demonstreze – unii chiar reuşesc – că, de fapt, Mântuitorul nu este împotriva cunoaşterii. Exemplele date de ei sunt multicele. Dar apare aici o mică problemă. Demonstrăm că ştiinţa este de urmat, dar ce ne facem cu credinţa? Dacă eşti român ca şi mine, vei observa că în limba română, în expresia crede şi nu cerceta, negaţia celui de-al doilea verb întăreşte poziţia celui dintâi.

Adică: a crede = a nu cerceta  => a crede ≠ a cerceta => credinţa ≠ cercetare

Puţină Biblie

Da, dragă cititorule, Celsus & co au dreptate. Credinţa şi cercetarea se exclud reciproc. Dar care „cercetare”? Personal, cred că trebuie să ne referim numai la creştinism, întrucât cuvintele acestea sunt puse pe seama religiei creştine, iar nu a religiei în general.

Astfel, consider că proverbul nostru trebuie acordat tematic scenei întâlnirii dintre Toma şi Mântuitorul înviat din morţi. Hristos îi spune apostolului cercetător, pe un ton amintind de Predica de pe munte: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”. De ce ne este ruşine de vorbele Domnului nostru? De ce în această polemică cu „ştiinţa” creştinii sunt stânjeniţi să-i recunoască credinţei întâietatea faţă de cunoaştere (cercetare) pentru simplul motiv că îi intimidează oponentul de tipul „ştiu-tot pentru că sunt ateu”?

Puţină etimologie

Deci, cei „ce văd” sunt cei ce „cercetează”.

Pentru nimeni cuvântul „a crede” nu stârneşte întrebări. Toţi cred că ştiu ce înseamnă, nu voi insista acum asupra lui. Mă voi opri asupra sensurilor lui „a cerceta”.

„Cercetarea” lui Toma se încadrează în sensul lui „contrectare”, adică „a pune mâna”, „a examina atent”. Toma pune degetul ÎN semnul cuielor şi ÎN coasta Mântuitorului (vă recomand scena pictată de Caravaggio).

Puţină polemică

De „cercetarea” lui Celsus s-a ocupat Origen. Ştim că se referă la căutarea adevărului, căci filosoful despre care vorbim nu şi-ar fi intitulat degeaba lucrarea Adevăratul Cuvânt (Logos Alethes). Pe scurt, dacă ar trăi în ţara şi în zilele noastre, ar spune Nea’ Celsică: cum să crezi orbeşte în minuni, învieri din morţi şi naştere din Fecioară? Las’ că ştiu io adevărul. Că minunile sunt literatură. Că Învierea e un happy-end inedit la o poveste lacrimogenă. Cât despre naşterea lui Iisus din Fecioară, ea este furată din mitologia grecească şi, de fapt, Mântuitorul vostru este bastardul unui legionar roman pe nume Panthera. (Acest nume este inventat, constituind anagrama cuvântului grecesc parthenos = fecioară).

Puţină filosofie

Dar să ne întrebăm ca Pilat: ce este adevărul acesta despre care vorbeşte Celsus? Trebuie menţionat că Platon era „la modă” în vremurile despre care discutăm (vorbim deja de neoplatonism în sec. al III-lea d.Hr.). Iar Platon, în Phaidros, defineşte adevărul ca fiind starea proprie în care Fiinţa se revelează sufletului (sufletul este căzut din fiinţă şi caută să se întoarcă la ea). Ideea a fost preluată de gânditorii creştini. Cu alte cuvinte, sufletul accede la Fiinţă prin adevăr (Platon), sufletul accede la Tatăl prin Hristos (creştinism). De aici gravitatea minciunii (non-adevărul, non/anti-Hristul), care îl separă pe om de Fiinţă/ Dumnezeu.

Puţin adevăr

Astăzi suntem bombardaţi literalmente cu adevăr. Mass-media este azi trâmbiţa apocaliptică (revelatoare) a adevărului. Avem ziarul Adevărul, avem adevăratele ştiri, avem adevărul gol-goluţ, avem Adevărata Românie, avem ştiinţă adevărată ş.a.m.d. La o privire mai atentă, observăm cum suntem angrenaţi într-un joc al dubletului antitetic adevărat-fals.

Dar ce se întâmplă cu finalitatea, cu accederea Dumnezeu? Este Dumnezeu înlocuit de altcineva?

Puţin surogat

Adevărul împrumută de la Fiinţă unicitatea şi autoritatea. Pentru a avea autoritate şi „unicitate” adevărul pe care se laudă că îl deţine Mass-Media are nevoie de un surogat pentru fiinţă. Mai departe: Dumnezeu este înlocuit cu non-dumnezeu. Pentru că, dragă cititorule, se ciocnesc două paradigme ireductibile, creştină şi non-creştină, sub două sloganuri antagonice: crede (nu cerceta) şi cercetează (nu crede).

Puţină religie

Un savant rus afirma: „Fie există Dumnezeu, fie nu există. Ambele posibilităţi sunt cumplite”. Moartea este incomodă atât pentru creştin, pe care îl aşteaptă o judecată concisă şi dreaptă, cât şi pentru ateu, care dispare în neant.

Puţină credinţă

Vrei sau nu să crezi, dragă cititorule, ne aflăm pe terenul speculaţiei metafizice (whatever this means). Aici încap laolaltă disciplinele ce se vor călăuzitoare către adevăr. De fapt, singura certitudine a omului (nu se ceartă nimeni pe tema aceasta) este credinţa. Mă crezi?

Ştii că te-ai născut şi că ai avut o perioadă din viaţă de care nu-ţi aminteşti. Dar ştii de la părinţi când ai făcut primii paşi, ştii când ai rostit primele cuvinte. Tot de la ei ştii ce vârstă aveai în poze pe care nu-ţi aminteşti să ţi le fi făcut cineva. Şi totuşi, prin ochii părinţilor tăi te vezi păşind prima dată, din gura lor îţi auzi primele cuvinte, pe mărturia lor te identifici cu persoana din poze. Astfel, crezând că părinţii îţi sunt adevărul, prin memoria lor, te identifici cu propria ta fiinţă, de la începutul vieţii tale.

Ştii o mulţime de lucruri, în momentul de faţă, pentru că ai avut profesori buni şi pentru că ai vrut să ştii. Totuşi, cât la sută din cultura ta generală ai verificat-o empiric? Ai măsurat Everestul să vezi dacă nu cumva a crescut sau s-a micşorat? Ai străbătut lumea ca să vezi că miile de specii de animale despre care ai învăţat există? Te poţi întoarce în timp să verifici faptele istorisite în cărţile de istorie? De unde ştii că toate acestea sunt adevărate? Din încrederea în instituţia numită Şcoală.

Puţine concluzii

Nu tot ce există poate fi cercetat. Nu tot ce poate fi cercetat există. Nu toate lucrurile merită să fie cercetate, la fel cum nu toate merită crezute. Tu eşti cel ce decide pentru tine. Crezi în tine?

Mă opresc aici. Qui nimium probat, nihil probat.

 

Theodoros

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s