Despre o altfel de mărturisire

Deşi este un cuvânt pe care adesea nu-l înţelegem aşa cum ar trebui, de câţiva ani îl auzim din ce în ce mai des în spaţiul alocat discuţiilor care au drept subiect teme eccesiale. Nu putem spune că acesta ar fi un lucru rău, deşi am putea nuanţa în treacăt şi să precizăm că, din păcate, nu îl auzim în spaţiul bisericii, în lăcaşul de închinare, ci în spaţiul cibernetic.

De ce spuneam că este un cuvânt care nu este înţeles aşa cum ar trebui? Fără a-mi aroga poziţia unui normator în ale credinţei şi mărturisirii, voi îndrăzni, totuşi, să articulez un răspuns argumentat pe această problemă.

Nu aş putea face o estimare concretă asupra ocurenţei acestui cuvânt în spaţiul dezbaterilor sau mesajelor pe teme creştin-ortodoxe, dar cred că putem cu toţii remarca faptul că este vorba despre o unitate lexicală care, prin uşurinţa [de multe ori gratuită] şi reiterarea [care adesea devine redundantă] cu care este folosită, tinde să devină doar un slogan ieftin, menit să şantajeze emoţional şi să pregătească terenul psihologic pentru inocularea în minţile şi sufletele celor care sunt mai uşor de impresionat a unor atitudini şi dispoziţii interioare cel puţin străine duhului ortodoxiei.

Referirea la mărturisire, în expunerile pe care le auzim la diferite conferinţe sau pe care le citim pe diferite siteuri şi bloguri, este mereu clădită în aşa fel încât autorul discursului (scris sau vorbit) să îşi aroge autoritatea Sfinţilor Părinţi. Este clar că dacă vorbeşti despre măturisire, înseamnă că eşti în duhul Părinţilor şi că faci ceea ce Părinţii au învăţat şi au făcut. Ar fi frumos să fie aşa, dar din păcate, de multe ori nu este aşa. De multe ori suntem furaţi de logica argumentativă, îndeobşte destul de consistentă, a vorbitorului/scriitorului şi nu mai reuşim să discernem dacă ceea ce citim chiar este în duhul Părinţilor. De multe ori este de ajuns ca cel pe care îl ascultăm sau citim să fie un nume la care noi deja am prins o oarecare „evlavie”, şi nu mai suntem atenţi dacă ceea ce ni se prezintă chiar poartă pecetea autorităţii Părinţilor.

Astăzi ni se propun diferite moduri de a mărturisi: să fim mereu împotriva a ceea ce hotărăşte ierarhia, să facem scandal ori de câte ori ni se sugerează că diferite cercuri oculte atacă fiinţa neamului omenesc, să ieşim în stradă pentru a „mărturisi” împotriva homosexualităţii şi lista ar mai putea continua. Deja din aceste trei exemple enumerate putem observa cu uşurinţă că folosirea sloganului de mărturisire pentru justificarea morală şi religioasă a unor asemenea moduri de acţiune tinde să devină un instrument de manipulare a conştiinţelor. Dacă cineva îţi propune să participi la vreun eveniment în care se „mărturiseşte” credinţa în Hristos, iar tu nu vrei să participi, arăţi prin aceasta că nu eşti membru al Bisericii. Dacă nu ţipi în gura mare împotriva UE, NATO şi mai ştiu eu cui, nu eşti membru al Bisericii. Dacă nu îi arunci la coş pe membri Sfântului Sinod, care, pro memoria fie spus, sunt urmaşii Sfinţior Apostoli şi reprezentaţii lui Hristos în mod văzut printre noi (atenţie, nu am spus locţiitori!), înseamnă că nu eşti membru al Bisericii. Deci a fi membru al Bisericii înseamnă să fii un nemulţumit continuu, un scandalagiu şi un justiţiar care, din statutul de mirean, îţi arogi dreptul de a judeca şi condamna un întreg Sinod (care cuprinde mai bine de patruzeci de ierarhi). Apare acum însă o întrebare: cărei biserici i se poate un astfel de om aronda? Pentru că noi ştim, conform învăţăturii Sfinţilor Părinţi, că cel care nu este în ascultare faţă de ierarhul său, nu este în Biserică (în acest sens recomand celor cu adevărat doritori de informare şi, totodată, hrană duhovnicească, Epistolele Sfântului Ignatie Teoforul şi tratatul Despre Biserică al Sfântului Ciprian al Cartaginei). Ascultarea nu este un instrument de care creştinul să dispună după bunul său plac. Aici poate ar trebui zăbovit mai mult, pentru că şi acesta este un subicet care a fost terfelit cu vârf şi îndesat în ultimii ani, dar nu face subiectul demersului nostru.

Revenind la mărturisire, să precizăm de ce folosirea cuvântului mărturisire nu se poate preta conjuncturilor antiierarhice în care este adesea folosit. Primul lucru ar fi să vedem ce înseamnă în mod concret a mărturisi. Pentru cei care, poate, nu ştiu, cuvântul mărturisire vine din cuvântul grecesc martyria, care înseamnă mărturie sau mărturisire. Mai interesantă însă este legătura acţiunii de martyria cu subiectul ei, cel care face această acţiune fiind numită în greceşte martys,-tyros, care avea sensul de martor ocular. Aşadar, nu poţi mărturisi decât ceea ce ai văzut cu ochii. Ca o ilustrare a acestei explicaţii putem spune că aceasta este cheia în care trebuie înţeles textul din Evanghelia după Ioan, capitolul 21, versetul 24: „Acesta este ucenicul care mărturiseşte despre acestea şi care a scris acestea (pentru că le-a văzut el însuşi, fiind martor direct al celor despre care scrie) şi ştim că mărturia lui e adevărată”. Deci, nu mărturisim şi noi la rândul nostru, pentru că nu am fost văzători al celor care s-au întâmplat, dar ştim, din mărturia celui care a văzut, că cele despre care ne vorbeşte sunt adevărate. De unde ştim? Din puterea mărturiei lui!

Aşadar, pentru a fi mărturisitori autentici, iar nu făţarnici, trebuie să îndeplinim condiţia să fi văzut ceea ce mărturisim. Iar acum, în treacăt fie spus, credinţa nu poate fi văzută. Aici e o altă hibă a discursului care a redus cuvântul mărturisire la nivelul de slogan. Se poate mărturisi Învierea lui Hristos, pe care au mărturisit-o toţi Apostolii, care au fost martori ai Celui Înviat, dar şi toţi Mucenicii, care au văzut şi ei Învierea lui Hristos în sufletele lor. E limpede pentru toată lumea că Sfinţii Mucenici n-ar fi putut suporta chinurile la care au fost supuşi dacă nu ar fi avut în sufletele lor icoana Invierii. Putem fi mărturisitori ai unui eveniment. Nu putem fi mărturisitori ai unei colecţii de învăţături. Putem fi următorii acestor învăţături pentru că ele mărturisesc Învierea, dar nu pentru că ele ar fi, în ele însele, ceea ce trebuie mărturisit. Iar Învierea cum o mărturisim? Aceasta o aflăm în experienţa de veacuri a Părinţilor Bisericii: prin viaţa noastră în Hristos! Dacă avem în noi roada Duhului (Galateni V, 22-23), înseamnă că purtăm în noi mărturia Învierii. După cum spuneam, aceasta înseamnă să fii mărturisitor: să fii văzut tu însuţi cele despre care vorbeşti. Iar cel care are mărturia Învierii în sufletul său are şi roada Duhului înlăuntrul său, iar cel care este vădit de Duhul că este plin de prezenţa Sa, înseamnă că poartă în el mărturia Învierii.

Fără a continua cu prea multe detalii, consider că este de ajuns să menţionez că vieţuirea cuiva care este plin de prezenţa Sfântului Duh nu are nimic în comun cu cearta, vrajba, scandalul, duhul de ură şi toate cele care, în ultimii ani, au reuşit să dezbineze într-un chip nemaivăzut trupul Bisericii noastre Ortodoxe româneşti.

Pentru a nu mai lungi foarte mult cuvântul şi pentru a lăsa loc şi unor comentarii şi dezvoltări ulterioare, o să închei aici, făcându-vă invitaţia de a citi cele câteva pagini de mai jos, ca o întâmpinare a Duminicii pe care urmează să o prăznuim şi ca o concluzie a rândurilor de mai sus.

 

Un om

 


Advertisements

One response to “Despre o altfel de mărturisire

  1. Trebuie sa meditam la acest text si sa vedem daca marturisirea noastra este una adevarata sau nu.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s