Crede şi nu cerceta – puţină română (I): „a crede”

„În general, fiecare ţară are limba pe care o merită.” (J. L. Borges)

Rămăsesem dator cu unele lămuriri suplimentare despre verbele „a crede” şi „a cerceta”. Cum spuneam, majoritatea exegeţilor sar direct la al doilea verb, lăsându-l pe primul suspendat într-o nebuloasă semantică. Care să fie motivul? Nu e unul serios, nu te nelinişti dragă cititorule. Pur şi simplu mai toţi au impresia că ştiu ce înseamnă „a crede” şi nu consideră utilă abordarea sensurilor lui. Da, are vreo câteva sensuri. Le voi reda aici pe cele din DEX[1].

1. A socoti, a-şi imagina, a-şi închipui.

2. A fi de părere.

3. A avea încredere.

4. A avea credinţă religioasă.

5. A da credit părerii altcuiva.

6. A înţelege, a compătimi, a fi înţelegător faţă de durerea cuiva.

7. (Reflexiv) A fi îngâmfat, a avea o părere bună despre sine.

Sensul principal al lui a crede le însumează pe cele de la 3, 4 şi 5. Vă rog să observaţi ceva frumos: „a crede” este explicat prin cuvinte din aceeaşi familie lexicală. În sensul plin, „a crede” nu are sinonim. De ce? Poate pentru că lucrurile într-adevăr profunde sunt greu de definit. După coordonatele trinitarului, credinţa este un „organ spiritual” care ne apropie fiinţial de:

noi înşine (Fără a crede în tine însuţi nu reuşeşti mare lucru în viaţă – spune majoritatea bestseller-urilor despre oamenii de succes) – 3;

semenii noştri (cât de mult contează să acorzi cuiva încredere şi să-i fii aproape atât în suferinţă, cât şi în bucurii) – 5;

Dumnezeu (în Care credem pentru că El a crezut mai întâi în noi, după cum ar spune Pascal plecând de la prima epistolă ioaneică) – 4.

La punctele 6 şi 7 avem sensuri derivate din cele principale: 6 este legat de 5, 7 este în relaţie cu 1 şi cu 3. Să le luăm pe rând.

Compătimirea şi înţelegerea (6) fac parte din relaţia omului cu semenii săi. Pe de o parte, compătimirea este asumarea suferinţei celuilalt, împreună – suferinţa. Se poate observa, cu ironie sau cu amărăciune, că vicisitudinile istoriei adună oamenii mai mult decât o fac bucuriile timpurilor bune… De cealaltă parte, înţelegerea pare un termen nelalocul lui aici, pentru că deseori este asociat demersului şcolăresc de asimilare a cunoştinţelor. Acest „Aţi înţeles?” de tip profesoral, savant, care însoţeşte ca pons terminus concluzia unui argument sau finalul unei expuneri, a intrat astăzi în rutina întrebării gratis (≠ întrebare retorică). Răspunsul vine repede, afirmativ, însoţit de privirea limpede a elevului care a înţeles tot…(E ruşinos ca ceilalţi să înţeleagă tot, pe când eu…dar ce, eu sunt mai prost?) Revenind: sensul plin al cuvântului a înţelege face parte din arealul semantic al lui a crede. Se referă la capacitatea omului de a deveni celălalt. Prin înţelegerea ca typos al credinţei, eu sunt celălalt. Râd şi plâng nu alături de prietenul meu, ci într-o interioritate sufletească, în acelaşi prezent fiinţial al clipei noastre de întâlnire.

Îngâmfarea (7) este exprimată în română (nu accidental) cu reflexivul verbului „a crede”: „eu mă cred buricul pământului”. Este vorba de supralicitarea capacităţilor mele („am prea multă încredere în mine” – sensul 3). Mândria este un păcat capital, greu de evitat, cu forme foarte subtile de manifestare. Însă pe noi ne interesează o altă problemă de semantică: de ce sensul 7 se înrudeşte cu sensul 1? Pentru că îngâmfarea survine unei proiecţii mentale despre mine: eu sunt idolul meu.

Am lăsat la sfârşit dezbaterea punctelor 1 şi 2 tocmai pentru că sunt decisive în completarea demersului nostru explicativ al sensului verbului a crede.

Sensul 1 trimite la conotaţia de a închipui, a imagina (ambele la diateza reflexivă). Adică procesul prin care imaginaţia mea îi dă o „faţă provizorie” omului de care am auzit atât de multe, dar pe care încă nu l-am întâlnit[2].

Pe temeiul coordonatelor trinitare de mai sus, se pot identifica 3 feluri de închipuire (având toate ca sistem de referinţă gazda lor): al nostru propriu, indus de ceilalţi şi revelat. Relaţia între acestea este un fenomen complex ce ţine de minunea numită „om”. Ea nu face subiectul eseului de faţă.

  1. Închipuirea mea proprie survine din contactul cu obiectul, bunăoară banalul dar curativul măr. L-am ales ca exemplu datorită simbolismului său uimitor şi intrigant[3]. Eu cunosc mărul prin participare la el, prin simţuri (vizual, olfactiv, tactil, gustativ şi chiar auditiv – pot auzi zgomotul provocat de felul căderii, tăierii, muşcării mărului). Simţurile mele îl încadrează în multe şi mărunte categorii, deţinute de fiecare simţ în parte (de exemplu: categorii vizuale sunt culoarea, forma; gustative acru, dulce ş.a.m.d.). Aşa închipuiesc în căpşorul meu mărul, adică el devine în minte idol – chip (eidolon, imago) a ceea ce este în realitate mărul. Pe baza memoriei, re-cunosc mărul când îl re-întâlnesc: când văd un măr, eu cred (credo ca experienţă a mea) că este măr (dar nu pot re-crede).
  2. Închipuirea indusă de ceilalţi se referă la modificarea percepţiei mele (spre adevăr sau spre neadevăr, nu importă acum) asupra obiectului de cunoscut pe baza unei culturi sau a unei tradiţii. Aceasta dacă obiectul este cunoscut. Dar când obiectul nu este cunoscut, apare o „instanţă” care decide pentru mine: ceilalţi. Bunăoară, problema mărului. Copilul nu ştie ce e mărul. De asemenea, el nu are categoriile necesare închipuirii lui. Dar participă la el (îl mănâncă) imitându-şi părinţii, iar rolul acestora este esenţial: ei induc copilului categoriile[4] mărului (copilul va diferenţia mărul acru de mărul dulce)[5]. Mai în glumă: dacă mama îi spune copilului de 3 ani că ceea ce mănâncă este măr, el crede că este măr (credo ca certitudine a experienţei celuilalt). De accea una din cele mai importante virtuţi pe care o căutăm şi pe care greu o dobândim este discernământul.
  3. Închipuirea apocaliptică este deseori asociată ideii de inspiraţie[6]. Este vorba de ceva-ul superior experienţei, apărut la confluenţa cu divinul. Eu închipuiesc mărul înainte să fi participat fizic la el, existenţa lui îmi este revelată spiritual de către cel ce l-a proiectat (credo ca apocalipsă, ca „întâlnire” cu ideea de măr). Se poate vorbi de fuziunea a două fenomene de inspiraţie: proorocul şi poetul. Mai în glumă: un poet nu este prooroc decât în măsura în care proorocul poate fi poet şi viceversa[7].

Sensul 2 trimite la conotaţia de a exprima o părere, o opinie. El se fundamentează pe cel de mai sus (1). Este chiar foarte des întâlnit şi are legătură cu formele argumentării. Cel ce foloseşte sensul 2 (adică mai toţi oamenii pe care îi cunoşti) presupune că toate demersurile spirituale de la 1 se află deja în palmaresul său, transformându-l în vehiculul solitar al adevărului.

E mai aproape de om, mai cald, mai simplu şi mai convingător să spui „Eu cred că…” decât „Eu sunt de părere că…” Deşi sinonime, ambele expresii s-au specializat pe domenii oarecum divergente: familiarul şi legalul. Dacă cineva vrea să pară oficial, pertinent, rece, persuasiv şi pedant, n-are decât să facă apel la părerea specialiştilor (argumentul autorităţii). Dacă totul este off-record, însă, el lasă la o parte pleiada iluştrilor săi maeştri (doar a ajuns la nivelul lor) şi se apropie de muritorii de rând cu „Eu cred că…”, adică „Uite-aşa stă treaba, băi ţică…”

Mai în glumă: „Bunicuţo, de ce ai părerea aşa de mare?” „Ca să te conving mai bine!”

Citind cuvintele de mai sus, cineva îmi va reproşa că sunt inepţii. Poate are dreptate, dragă cititorule, mai bine nu citeai până aici. Dar dacă mi se va reproşa că ele se aplică doar la măr, în ruptul capului nu voi accepta această problematizare. Poţi fi sigur, dragă cititorule, că se aplică şi la om, însă cu unele diferenţe. Spre exemplu:

La 1a, spre deosebire de măr, omul este capabil să răspundă avalanşei sensibile la care este supus. Dacă nu mă crezi, muşcă un om de pe stradă. Chiar cu buna intenţie de a-i face un compliment de genul „vai, ce gust bun ai azi”,  s-ar putea să…ştii ce se întâmplă, nu? Şi totuşi n-ai mai muşcat un om de pe stradă până acum!

La 1b, pe lângă fiinţa şi categoriile mărului, unui om îi sunt necesare atâtea alte lucruri pe care fie are şansa să le înveţe, fie doar se prelinge pe lângă ele ca apa pe lebădă. Spre exemplu, dacă ştii cum stă treaba cu mărul, nu afli obligatoriu şi ce e acela „bun-simţ”. Or, „bunul-simţ” se învaţă tot de la părinţi. Este absolută nevoie de el, fie că eşti religios, fie că eşti ateu, fie că eşti „doar tu însuţi”.

La 1c, care e în strânsă legătură cu 1b, trebuie că ţi-ai dat seama şi de existenţa unui alt soi de inspiraţie: cea de la Aghiuţă. Eu pot depune mărturie că am văzut mult talent pus în slujba Nimicniciei Sale atât la unii „preoţi”, cât şi la unii „intelectuali”, „doctori”ori „poeţi”. Toţi avem inspiraţii şi aspiraţii din cele mai diverse, dar un singur lucru e cert şi transcende experienţa noastră proprie: tuturor ne va expira termenul de garanţie o dată şi-o dată…


[2] Cele două verbe sunt strâns legate de vedere. O oarecare întâietatea a văzului faţă de auz, spre exemplu, este datorată, pe de o parte, importanţei martorului ocular în procesele „judiciare” încă din din antichitate. Faţa omului este amprenta decisivă a identităţii vinovatului, iar martorul ocular este cel ce o confirmă sau infirmă. Pe de altă parte, ochiul este fereastra către suflet. El separă exteriorul de interior. Prin el intră (şi ies, uneori, căci şi ochii vorbesc) bunele şi relele. Aceasta nu înseamnă că auzul şi cuvântul ar fi nule. La loc de cinste şi nu de curând este importanţa amprentei vocale materne în rostirea primelor cuvinte de către micul om. De asemenea, bunele şi relele intră pe urechi şi ies pe gură.

[3] Mărul a fost asociat cu păcatul primordial, fapt explicabil pe două căi (din câte cunosc): fie prin adoptarea mărului discordiei din mitologia greacă, fie prin etimologie forţată, în evul mediu latin, când face carieră strălucită ideologia păcatului: măr şi rău sunt omonime în latină (malus).

[4] Gr. kata + agora, după (cum spune) agora. Agora desemnează atât centrul vieţii civice şi al negoţului, cât şi adunarea poporului în centrul polis-ului.

[5] Trebuie să recunosc că există cazuri care infirmă spusele de mai sus. Dar este vorba de participare la obiecte ce nu ţin cu necesitate de viaţă. De exemplu, obiecte ce ţin de tehnologia automobilelor, a computerelor, în general a lucrurilor care avansează foarte repede şi nu sunt comune generaţiilor de oameni. Dar şi „noul” este asimilabil, există o agora a cunoscătorilor din domeniu care editează manuale.

[6] În multe mărturii patristice, Duhul lui Dumnezeu intră în om fizic prin inspiraţia pulmonară, prin tragerea aerului în plămâni. De aceea cuvântul, bazat pe expiraţia pulmonară (cu vânt), este considerat ca asemănându-se fiinţial cu ceea ce este inspirat anterior. Multe mărturii atestă buna mireasmă a aerului în apropierea revelaţiei Sfântului Duh. Importanţa acestui amănunt este covârşitoare: creştinii sunt conştienţi că nu sunt inspiraţi de plante fumigen-halucinogene, ca în unele culte şamaniste mai vechi sau mai noi. Poate de aceea şi fumatul este considerat păcat.

[7] De exemplu, Pythia, preoteasa de la Delphi, proorocea viitorul după ce îl afla de la Apollo, pe când oricare poet era considerat sub protecţia lui Apollo, inspirat de muze (de unde muzică), companioanele aceluiaşi zeu care cânta la liră şi ştia viitorul. În iconografia creştină, regele David este „tizul” lui Appolo: şi proroc, şi poet. Desigur că se ştia de această dublă „încreştinare” într-un singur personaj (David era evreu, Appolo greco-roman). Deci, pentru a se evita blasfemia (în noua ipostază David putând fi oricând bănuit de a fi zeu), îl regăsim ca egal al Pythiei (iar nu al lui Apollo) într-un imn poetic ce a pune şi astăzi pe jar obrajii fraţilor noştri romano-catolici: Dies irae (Missa de Requiem).

Theodoros

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s