Între sfârșitul Postului și bucuria Învierii

Probabil că cei mai mulţi dintre noi am observat azi că aproape a trecut tot Postul Mare şi că nu am reuşit să facem mai nimic din ce ne-am propus la începutul lui.

Vreau să te avertizez de la început că dacă nu te încadrezi în categoria de mai sus, îţi vei pierde timp preţios citind aceste câteva rânduri. Ele se adresează doar celor care nu au reuşit să îşi ţină promisiunile pe care le-au făcut, faţă de ei înşişi, acum şase săptămâni.

M-am gândit că nu ar strica să medităm puţin asupra stării în care ne aflăm, chiar dacă ştim că de mâine dimineaţă o să intrăm din nou în vortexul cronofag  al lumii în care trăim. Ştiu că mâine dimineaţă voi fi uitat ce am scris acum, dar totuşi nu abandonez intenţia de a-mi cerceta puţin traseul de până acum. Poate îmi va fi de folos în postul următor. Nu am început să scriu aceste rânduri cu intenţia de a-mi plânge de milă. Dimpotrivă, vreau să încerc să mă conving să fiu bucuros de Înviere, chiar dacă nu merit. Nu că aş vrea să fur bucuria, asta cred că chiar nu se poate fura, dar vreau să îi arăt sufletului meu că legile duhovniceşti nu funcţionează după legile raţiunii.

Astfel, conform legilor duhovniceşti, relaţia cauză – efect nu are aceleaşi coordonate pe care o are în logica umană. Chiar dacă nu am postit aşa cum trebuia, pot să particip la Ospăţul Stăpânului fără a fi un mesean fals. Îmi voi cunoaşte măsura şi nu voi căuta să mă comport ca unul de-al casei. Voi şti că mă aflu acolo numai prin bunăvoinţa dragostei Stăpânului. Nu suntem obligaţi ca de Înviere să fim bucuroşi. Toată lumea e bucuroasă de Înviere, iar dacă cineva te vede mai puţin bucuros, nu trist, ci doar mai puţin bucuros, aproape că te somează să devii şi tu bucuros. Am ajuns să obligăm şi bucuria să intre în clişeele noastre redundante şi de multe ori expirate („Dacă e Învierea, trebuie să fii bucuros!”. „Dacă e Săptămâna Patimilor, trebuie să fii trist!”). Starea interioară nu se programează, se dobândeşte. Nu te gândi că doar bucuria se dobândeşte. Nici starea în care sufletul se simte greu nu apare de la sine; ai dobândit-o ca urmare a faptelor tale. Vreau şi eu, ca orice om, să mă bucur de Înviere, dar vreau să fiu lăsat să mă bucur la măsura mea. Nu te lăsa impresionat prea mult de cei care încearcă să te facă vesel cu arcanul!

Mi-aduc aminte de o întâmplare cu un gust amar, pentru mine, pe care am trăit-o acum câţiva ani: eram într-un loc anume cu câţiva prieteni, iar întâmplarea făcea că eram toţi obosiţi şi destul de lipsiţi de veselie. La un moment-dat ne-am întâlnit cu cineva care efectiv s-a luat de noi din pricina faptului că eram mai posomorâţi. Menţionez că persoana respectivă nu era prietenă cu noi şi nu avea sub nicio formă vreo cădere ca să se comporte astfel. Pot să spun că m-am simţit foarte violentat, mai ales că persoana de care vorbesc apela şi la şantaje emoţionale de genul: „A, sunteţi creştini! Trebuie să fiţi veseli!”. Cum, cu de-a sila?!

Nu trebuie să faci o tragedie din faptul că nu ai reuşit să îţi îndepineşti acum promisiunile faţă de tine. Oricum, e tardiv. Caută, în schimb, să foloseşti aceste şase zile care au mai rămas în aşa fel încât să ai un exerciţiu mai bun pentru postul viitor şi nu numai. Chiar dacă nu am reuşit să fiu în postul acesta aşa cum ar fi trebuit, eu mă bucur totuşi că nu am renunţat la a-mi propune la fiecare început de post să fac ceea ce trebuie. Sper să nu ajung vreodată în starea de a mă gândi că nu mai are rost să ţintesc mai sus. La fel, dacă nici măcar nu ai reuşit să posteşti de bucate de dulce, bucură-te dacă ai reuşit măcar să te gândeşti mai mult la Dumnezeu şi la raportarea ta la El, chiar dacă această raportare s-a făcut mai mult prin prisma sentimentului de vinovăţie pe care l-ai avut pentru că nu faci ceea ce trebuie. Să nu crezi că e puţin lucru. Da, pentru cineva obişnuit cu posturile, acest lucru poate părea o nimica toată, dar pentru începători, totul este greu. Un prieten m-a întrebat odată dacă mai are rost să postească din moment ce fumează (nişte prieteni „binevoitori” îi sugeraseră că degeaba mai ţine post dacă tot fumează). Sunt de părere că nicio strădanie a omului nu este lipsită de dragostea lui Dumnezeu. Mai ales când e vorba de începători. Cum am zis, acolo totul este mai greu. Iar tu, care poate te chinui de mulţi ani să posteşti cum se cuvine, nu te mâhni! Şi la tine este greu, pentru că eşti tot la început! Când nu o să mai fii începător, o să îţi fie mai uşor!

Să ne bucurăm de Înviere, fiecare la măsura noastră, şi să-L rugăm pe Dumnezeu să ne găsească chemarea Sa măcar la nivelul de începători!

Un om

Advertisements

2 responses to “Între sfârșitul Postului și bucuria Învierii

  1. Sfantul David de Evia postea foarte aspru inca de cand era copil, dar spunea ca nu el va avea plata mare pentru ca ii venea usor sa posteasca. El spunea ca fratii lui care tineau un post mai usor vor avea plata mare pentru ca lor le era greu sa posteasca.Lui Dumnezeu ii place sa jertfim din comoditatile noastre. Asteapta hotararea si dorinta de a-L urma, de restul se ocupa El.

  2. Speechless…Nu pot să nu scriu, totuşi, o pildă pe care am găsit-o prin intermediul Omului: “Era, odată, un vierme de mătase care trăia într-un colţ al unei grădini mari şi frumoase. Într-o zi, el a plecat în căutarea stăpânului acestei minunate grădini. A căutat multă vreme, ostenindu-se, lăsând în urmă mătasea. Când a sosit ceasul, stăpânul grădinii i-a dat aripi ca să zboare lângă el…” Nici nu e nevoie să mai citeşti ‘şpe mii de tratate! 😀

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s