Monthly Archives: May 2011

RO goz (la) anu (si la mulţi pehliv-ani)

Cică zicea unul pe nume Go(l)ya(t): Somnul (na)raţiunii naşte monştri.  Asta citeam aseară, într-o carte de aforisme şi cugetări ale marilor şi iluştrilor şi restul epitetelor demne de profilaxia (ne)intelectuală. Când, din străfundurile cartierului liniştit unde stau, mi-a (răz)bătut în cap un crâmpei din mesajul Paraziţilor pentru Europa: „cred că ne confundaţi”. Am simţit, brusc zvâcnind în mine, mândria de a fi român. Într-o empatie canalizată de mimesis-ul băieţaşului de cartier, am sărit din pat şi m-am dus să descarc mesajul Paraziţilor de pe net. Să-l ascult, să-l memorez. Să-l propovăduiesc până la marginile lumii c.d.p. Numai că cineva  avea alte planuri pentru mine… Din pagină în pagină, am găsit asta:

http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/recensamintul-frica-de-textul-sacru-si-elevii-atei-63359.html

Şi uite-aşa am revenit la vechile mele păcate ad-hominem. La croşe(u)tat articole lipsite cel puţin de bun-simţ. Nu înainte să zic (cam) ca Iov: Blestemată fie ziua când am învăţat de la Caragiale ce înseamnă box populi, i-am acordat în grabă câteva bulinuţe negre lui Costi (că tot foloseşte bullets la începutul articolului său).

Prima bulinuţă neagră: alocarea de fonduri, din ce în ce mai mari, de la bugetul de stat şi din bugetele locale pentru cultele religioase…cam cât de mari fondurile, nene jurnalistule? Ai fi putut inventa (pentru a ne distrage atenţia de la fondul informaţiei dumitale) un număr cu multe zecimale, ca Darwin. Dar văd că-ţi place să dai cu bulinuţa şi să fugi!

A doua bulinuţă neagră: infiltrarea de preoţi, plătiţi de la buget, în şcoli, spitale, unităţi militare, penitenciare etc. Hehe! Infiltrarea, refiltrarea – îţi cam plac filmele cu (s)pi(o)ni, nu-i aşa? Şi mie! Dar ce-are a face asta cu ETC ăla din finalul afirmaţiei dumitale? Te pomeneşti că or fi şi preoţi infiltraţi în marile şi temutele bănci, ca să le mai înmoaie inimile bancherilor care iau pielea de pe românaşii noştri!

A treia bulinuţă neagră: tolerarea evaziunii fiscale a BOR. Păi…mă gândeam că sunt popi care fac evaziune, dar nu ei te interesează pe dumneata, nu? De fapt, te cam interesează să dai în tot BOR-ul. Mă simt dator să-ţi amintesc o poruncă di(n)vină, pe care am citit-o pe un blog uşurel mai „cool” decât al dumitale: Nu generaliza, ca să nu fii generaliza(n)t!

A patra bulinuţă neagră:variatele tentative de a transfera o parte a serviciilor de asistenţă socială în administrarea cultelor, dar cu finanţare de la stat”. Păi înţelegi, dom’le, de ce ai luat bulinuţa nr. 3?

A cincea bulinuţă neagră e pentru citatul Prefericirii Sale. Ce treabă are mesajul celebrei feţe bisericeşti (ai scos cuvintele din alt context) cu concluziile dumitale? Îmi voi permite să-ţi întorc favorul. Şi crede-mă, ai cam îmbulin(iz)at-o cu mine!

A şasea bulinuţă neagră: „Am observat orientarea discursului către noile mize de business ale BOR. Atragerea banilor destinaţi asistenţei sociale în propria grădină. Dar din acest citat altceva mi-a atras atenţia: “revelaţia biblică”. Am avut şi eu o revelaţie: o adevărată reformă în BOR (scuzaţi cuvîntul “reformă”, dar chiar la aia mă refer) ar fi una de natură hermeneutică. Credinciosul român este foarte îndepărtat de carte, de text, de Biblie chiar. Asta ar fi adevărata misiune a Bisericii: să înveţe oamenii cum să citească un text sacru.” Alo, vrăjitorule din (rog)OZ, parcă văd că în paragraful următor ăstuia o să te dai mare că ai avut ore de literatura română pe la Facultatea de Teologie! Uite asta e revelaţia pe care o s-o ai imediat ce citeşti după două puncte astea de aici: asistenţa socială a BOR înseamnă şi culturalizare! Unu la mână: caută-mă să-ţi ofer informaţii despre familii susţinute (pe banii din bugetului local primit de unele parohii ce ţin de BOR) în a-şi şcolariza copiii! Doi la mână: păi dacă încercăm să-i explicăm credinciosului român, de mic, cu ce se „mănâncă” Biblia, nu sare în sus (sau în jos, depinde cum priveşti) ASUR-ul (şi alte asociaţii de a-bre-viaţi comprehensiv) că BOR îndoctrinează copiii? Pentru voi, ăştia, puşi numai pe contre şi pe sfaturi „binevoitoare”, nimic nu poate fi bine dacă e „marca” BOR!

A şaptea bulinuţă neagră (vae misere tibi): Acum vreo 6-7 ani am avut ore de literatură română şi la Facultatea de teologie (pentru studenţi care aleseseră opţiunea teologie-litere). A fost mai mult decît interesant. Am reţinut de acolo şi un lucru trist. Într-o clasă de 30 de oameni aveam vreo 10 catolici şi protestanţi şi vreo 15 ortodocşi (timp de trei ani mi-au picat trei sau patru astfel de clase, acelaşi scenariu de fiecare dată). Analizam clasici (Marii Clasici). Cei zece de alte confesiuni erau brici la analiza pe text, speculau, analizau, interveneau. Din ceilalţi 15 ortodocşi, doar vreo 2-3 erau la nivelul primilor. Restul priveau cu teamă textul în sine. Priveau cu teamă un text de Creangă cu draci jucăuşi.

1. Se poate, domnu’? UNDE? CARE FACULTATE? Ştiu că pe la Facultatea de Teologie ORTODOXĂ din Bucureşti cu siguranţă nu ai predat. Şi mai ştiu că ortodocşii nu primesc, în sistemul teologic de învăţământ, decât ortodocşi…foarte rare excepţii…So…

2. „Într-o clasă de 30 de oameni aveam vreo 10 catolici şi protestanţi şi vreo 15 ortodocşi.” Se explică de ce, la prima bulinuţă, în loc de cifre, foloseşti deja proverbialul fonduri din ce în ce mai mari! Adică 5+5+15=30. Nu-i aşa? Mai lipsesc 5 atei, eventual?

3. timp de trei ani mi-au picat trei sau patru astfel de clase, acelaşi scenariu de fiecare dată. Cam neclar.

a. Au fost câte 3-4 clase diferite în fiecare an din cei 3 menţionaţi (deci 9-12 clase)?

b. Au fost 3-4 clase diferite, câte una în fiecare an din cei 3 menţionaţi (joke, vide 2)?

c. Au fost aceleaşi 3-4 clase timp de 3 ani? De aia era, poate, „acelaşi scenariu” pe care (personal cred că) l-ai regizat mental. Dar ce ştiu eu, un ortodox probabil umil, oligofren şi speriat de texte cu draci?

A opta bulinuţă neagră: „Misiunea unui patriarh cu adevărat reformist acum ar fi eliminarea unei dimensiuni mai puţin stranii a ortodoxiei populiste:  frica de text, de interpretare, redescoperirea Bibliei (care pe aici nu a fost niciodată o carte citită, ci doar recitată).”

1. Niciodată să nu spui niciodată, nene profule de literatură română!

2. Nu-i frumos ce faci matale aici cu limba-noastră-i-o-comoară! Ce ra…bindranathtagore e aia ortodoxie populistă? Şi de ce ai vrea să „eliminăm” ca „stranie” redescoperirea bibliei? Mai ales după ce ne sfătuiai cu (dez)interes: Asta ar fi adevărata misiune a Bisericii: să înveţe oamenii cum să citească un text sacru (v. bulinuţa 6). Ori nu prea ştii matale ce e aia enumerare, ori ai omis ditamai prepoziţia – s-o numim – asociativă „de”! Cam nasol pentru profu’ de literatură română din tine!

A noua bulinuţă neagră: chiar trebuie să faci polemică pe baza unei tragedii cum e sinuciderea unui copil? Prin acest act insensibil, m-ai făcut să te consider un pedagog medio-cru(d)! Şi sper să-ţi pui cu succes crucea lui Andrei (X) înaintea denumirii meseriei tale! Adică să te faci (e)X-pedagog!

A zecea bulinuţă neagră: cică Doamne ajută! Ştii ceva, nene? Mai bine să zici de acum încolo: Box populi, box D(eclamatorului)E(ructantelor)I(mpresii)! Clasic(izant)ule!

The odor o(f) s(illyness)

 

 

Despre odiosul personaj Mândruță

Nu îl plac pe dl Mândruță. Și asta deoarce în tot ce face, se comportă asemeni unui clovn de la un circ de bazar provincial. Și ca să fie clar: această postare este ad hominem de la început până la sfârșit.

De ce aș afirma că dl Mândruță este un personaj? Pentru că în toată prestația sa publică se comportă ca un actor, ca un comediant, dar sfârșește mereu nu prin a mă face să râd, ci prin a fi de râs. Zâmbește (crede domnia lui) inteligent și “face mișto” de toată lumea. Dacă domnul în cauză se comportă așa deoarece dorește să facă entertainment, să facă spectacol, îl înțeleg: pentru asta e plătit. Însă dacă dl Mândruță este sincer în atitudinea sa de puștan de 12 ani, care descoperă că poate face un coleg să plângă spunându-i că nu are bani de salam, poate atunci personajul se confundă cu actorul și totul devine o tragedie.

Urmăresc personajul de ceva timp, atât prin prisma “consumatorului de media”, cât și prin aceea a propriilor valori, de simplu cetățean, creștin-ortodox. Personajul mi se pare lugubru. Nu numai că nu reușește să mă facă să zâmbesc (finalitatea activității unui clovn), însă de foarte multe ori îmi trezește sentimente de tristețe profundă, din cauza atitudinii lipsite de minimul bun-simț (ca să nu mai vorbim de etica jurnalistică)[1].

În postarea de față voi puncta două scenete proaste, care îl au ca protagonist pe dl Mândruță. Bineînțeles, este vorba despre subiecte legate de Biserică, însă ele descriu, poate, în totalitate personajul.

1. Articolul cu miros de câine plouat “Sf. Cuvioasa Investiţia, ocrotitoarea orgoliilor

Cred că autorului acestui articol i s-ar potrivi cel mai bine o zicere din folclorul contemporan: “Bă, dacă ești pro(ti)st, stai acasă!”[2].

Dl Mândruță, declarat sceptic[3] (a se citi liber cugetător) în privința credinței religioase se apucă să facă judecăți de valoare asupra unei probleme care nu înțeleg de ce îl privește. Și culmea, nici el nu înțelege![4] Fiind o problemă de ordin strict canonic bisericesc, pe care nici majoritatea credincioșilor (practicanți) nu se apucă să o comenteze pe la colț de blog, totuși, hidosul personaj o transformă într-o comedie proastă, la care aștepți, în stand by cu zâmbetul pe buze, să râzi, descoperind, însă, la sfârșit, că totul era o mare fâsâială. Ce a vrut să ne spună? Care este mesajul care se vroia transmis? Că a fost nash(pa) sâmbătă, la biserică, și nu a apărut în nicio revistă colorată? Sau că a făcut o glumă de cel mai prost gust, referitoare la trăznet? Dacă nu înțelegi un lucru, nu trebuie neapărat să-l dezaprobi și în niciun caz să-l ironizezi.

2. Emisiunea (cu titlu fenomenal de bine ales) “Nimic important” (Antena 2, 23 mai 2011).

La emisiunea în cauză, dl Mândruță a avut doi invitați: binecunoscutul vice de la ASUR, dl Toma Pătrașcu și madama cu sânge albastru, Briana Caradja.

Deși mi-am făcut public dezgustul față de activitatea ASUR, aș vrea să apreciez prestația d-lui Pătrașcu. A fost de departe cel mai echilibrat și decent invitat din platou. Bine, a zis și domnia sa niște lucruri care îl macină (a se citi obsedează), referitoare la taxarea cultelor și religia în școli. Omul, însă, și-a susținut ideile și punct[5].

Însă, prieteni, madama Caradja … ce prezență! Ce prestanță! Mi-a provocat pur și simplu lehamite (cred că a repetat cuvântul mijto de cel puțin zece ori), nu prin credințele ei (foarte zăpăcite, de altfel), de care era foarte mândră, cât, mai ales, prin sfaturile ei pline de înțelepciune: cum trebuie botezați copiii, cum trebuie să ne purtăm cu ateii, care trebuie să fie atitudinea față de Biserică. Deși se bătea cu pumnul în piept că este tolerantă și binevoitoare față de toate cultele, totuși nu s-a putut abține să arunce cu puțin noroi în Ortodoxie. Poate asta este la modă în primăvara asta …

Să ne întoarcem însă la personajul nostru. S-a comportat, desigur, ca un saltimbanc, nelipsindu-i nici tumbele, realizate, se înțelege, la nivel de limbaj și atitudine. Din nou glume proaste (culminând cu mizerabila afirmație din finalul emisiunii: Dacă va fi și audiență, voi crede), din nou atitudine de scamator ambulant. Prost gust, mediocritate, falsitate. Astea sunt trăsăturile personajului Mândruță.

La o altă emisiune neimportantă, dl Mândruță și-a declarat admirația față de Silviu Brucan, care, în fața morții fiind, nu și-a lepădat credința sa atee. L-aș întreba pe dl Mândruță: Atunci de ce trebuie să ironizezi un om pentru că are credință de Dumnezeu? De ce nu poți manifesta același respect pe care îl ai pentru credința unui ateu?

Revin, însă, la enigma din primul paragraf. Care este motivația odiosului personaj? De ce are acest comportament când vine vorba de Dumnezeu, credință și Biserică? ASUR are, măcar, un pretext. Dar dl Mândruță nu are nimic. Aruncă dejecții în direcția credinței religioase și a omului religios, fiind conștient că mijtocăreala este cel mai potrivit argument pentru majoritatea românilor. Unii însă au repulsie la acest tip de comportament de care s-au săturat pe stradă, în școală sau în comunitate. Pentru aceștia, dl Mândruță este și va rămâne un clovn trist, plătit sau nu pentru asta.

Andreevici


[1] Deși este forțată comparația, l-aș da exemplu pe dl Cristian Tudor Popescu. Și el se declară departe de credința în Dumnezeu, însă niciodată nu l-am văzut să își îndrepte condeiul asupra religiei sau Bisericii.

[2] A nu se înțelege că îl fac prost pe dl Mândruță. Departe de mine acest gând. Se referă la faptul că dl Mândruță nu este calificat pentru a-și da cu părerea asupra unor chestiuni care, ironic, nici nu îl interesează.

[3] Pe pagina personală de Facebook.

[4] Așa declară în primele rânduri ale articolului.

[5] M-a amuzat foarte tare faptul că la întrebarea “Câți sunteți?” dl Pătrașcu a răspuns că “14 cu acte și aproape 1000 de prieteni pe Facebook”. Pe site aveau până acum ceva vreme “sute de prieteni pe Facebook”. La mai mare domn’ Pătrașcu!

Pericolul/capcana polarizării

Suntem mereu supuşi unui torent de informaţii. De cele mai multe ori negative. De mai puţine ori neutre. Şi de mult mai puţine ori folositoare. De fapt, cele folositoare sunt extrem de rare…  Cred că această expunere a noastră, involuntară de cele mai multe ori, la vârtejul cumplit al informaţiilor este cauzatoare de foarte multe efecte nocive în sufletul nostru (nu degeaba îi zice informaţie, in-formaţie, in-formo,-are).

În continuare însă mă voi opri asupra unui singur aspect ale efectelor nocive ale informaţiei: polarizarea. Polarizare este un cuvânt politically corect pentru dezbinare. Cum are loc polarizarea? Voi ilustra printr-un singur exemplu: un grup de activiști homosexuali sau atei se trezeşte să-şi declare vehement şi public (non-)valorile în care crede. Noi, creştinii ortodocşi, ca reacţie la această informaţie care ne zgârie timpanul metafizic ne polarizăm, adică ne ducem la polul opus faţă de ceea ce încearcă ei să facă. Încearcă ei să fie zgomotoşi? Dacă vrem să avem o reacţie vizibilă la acţiunea lor, suntem obligaţi să devenim şi noi zgomotoşi… Iar zgomotul nu se împacă cu Evanghelia… Nu mai spun că deşi afirmăm tare că urâm păcatul, dar îi iubim pe păcătoşi, nu ştiu cât de adevărată este această afirmaţie… Şi mă refer la fiecare din cele două acţiuni ale sale… Cel mai grav însă mi se pare nu că devenim zgomotoşi, ci că ne separăm complet de cei care ar avea cea mai multă nevoie de înţelegerea noastră. Nu în sensul că i-am putea schimba şi călăuzi noi spre Dumnezeu, dar cred că o abordare plină de înţelegere şi de apropiere personală faţă de cel care se află cu totul lipsit de adevărul credinţei l-ar face pe acela măcar să nu mai hulească atât de mult credinţa.

Cred că de multe ori oamenii ca ei vorbesc cu atâta înverşunare împotriva credinţei şi ca urmare a unei experienţe total neplăcute cu oameni „din Biserică”[1]. De asemenea, polarizarea, pe lângă faptul că înseamnă dezbinare, făcută cu premeditare, dacă nu de către ambele părţi, cel puţin de cea care se consideră mai lucidă, mai înseamnă şi o pierdere a echilibrului din partea noastră. Mă voi folosi şi aici de o imagine: când vrei să echilibrezi un balansoar nu poţi să faci asta poziţionându-te în partea centrală a lui, ci pe una dintre extreme… Cred că este destul de greu să nu facem la fel şi în situaţiile divergente din viaţa de zi cu zi…

Un om

[1] Mă refer aici în mod special la cei care au probleme de identitate sexuală, dar cred că şi cei care se consideră atei i-ar respecta mai mult pe credincioşi dacă ar vedea din partea acestora o abordare umană, iar nu o punere la zid. Nu mă refer aici la ONG-urile plătite să facă scandal (din gr. scandalon, care înseamnă sminteală), ci la cazurile în care Dumnezeu ne pune în faţa unei întâlniri personale cu un astfel de om.

Pat(er) Conde(i)ll(€) doing his thing: thinging

REFERINȚĂ: http://www.tlp.ro/2011/05/pat-condell-despre-frica-de-moarte-si.html

La link-ul de mai sus este un filmuleţ pe care îl recomand cu căldură tuturor. Personal, am avut cea mai mare revelaţie din ultimele 3 minute de viaţă: am trăit crezând o minciună. Iar acum sunt deprimat, dezamăgit, dezorientat: cum de nu mi-a trecut prin cap să mă îndoiesc de cea mai tare religie ever? Cum care-i aia cea mai tare? Aia…ştiţi voi. Începe cu A. Nu ştiţi? Vă spune prietenul nostru Pat: aia Ate-rr-istă[1] (secvenţa 2: 57). Pentru că n-am răbdare să desfac clenciuri logice născute din opinii şi credinţe personale; dar pentru că m-a enervat teribil degetul de arcaş veteran agincourtian ridicat în manieră neshakespeareiană la adresa tuturor te-rr-iştilor: un s(c)o(r)net cu motto shelleyan, pe muzica lui Rossini (aş prefera duetul tenor-bariton din Cenerentola, actul 3 parcă).

A Carol to remember (1649)

„Death is here, death is there / Death is busy everywhere” (Shelley)

The Death will be played in this episode by the time.


The roots of fear – I may say –

Are in your rotten soul. You may

Think otherwise: the fear is not

Deep hidden in your awful heart.

The fear arose cause you can’t slay

My dream, my meaningless today…

Try that. With all the faith you’ve got.

The time is busy. You are not.

Stop squeaking like a hungry bat.

Come, take a bite from those who pray.

Fast, do it, till the time will flay

My step. Your word. My dream. Your thought.

The time is busy. Till the day

We’ll both be cut off from his plot.

Theodoros


[1] V. seq. 2: 57. Mulţam’ Andreevici!

Una cal(fe)dă, alta rece(lată) – e din 2009

Inaugurăm, prin această postare categoria “pamflet”. Toate materialele postate la această categorie sunt pamflet și trebuie considerate ca atare.

Inițiativa Ortodoxă

REFERINȚĂ: http://despre-biblie.manifest.ro/2009/08/09/de-ce-ma-lasa-crestinismul-rece/

Îmi promisesem deunăzi să mă las de oina metafizică. Dar, navigând agale, am găsit un om serios cu o propunere serioasă: discuţii libere despre Biblie. I-am citit articolul (vezi link-ul de mai sus). Îmi place. O minte civi(lizată) şi (flu)idă. Aşa că m-am gândit să accept invitaţia la un asemenea ospăţ te(mbel)ologic. Să purcedem, cumva, pantagruelic:

1. La aperitiv, propun să degustăm un ad-hominem fumé: m-am gândit că e mai gustoasă schimbarea pseudonimului Ahaz cu A(m)haz. Numai dacă nu vă este strein simţul umorului. Ca să nu-l asemuim pe A-haz cu fratele său geamăn, A-teu.

2. La felul întâi, accept cu căldură propunerea rece a dv., domnule A(m)haz: o ciorbiţă de discuţii libere despre Biblie. Sincer, nu ştiu cum vă place dv. ciorbiţa biblică, dar eu o prefer cu smântână şi ardei iute. Adică, pe farfurioara expunerii ce este adusă înaintea ciorbiţei, e musai să avem ceşcuţa cu cauze şi finalitatea cu codiţa învelită în staniol. Şi, cum dorim să ne desfătăm pe deplin de savoarea ciorbiţei, e musai să adăugăm sare şi piper: decenţă verbală şi onestitate a discursului. După gust. Să aveţi poftă!

3. „Intermezzo”: până vine felul al doilea, rememorarea gustului ciorbiţei se pretează la descrierea reţetei. Ciorbiţa biblică ţine neapărat de o tradiţie „culinară” perfecţionată de „bucătari” iluştri, de-a dreptul inspiraţi. Fiecare i-a adăugat ceva aparte, dupre talentul său, iar când reţeta a atins perfecţiunea, urmaşii lor, de-a lungul vremii, nu au făcut decât să păstreze reţeta în forma ei cea mai autentică. Să ştiţi că nu toate „restaurantele” au reţeta despre care vorbim. Personal, am degustat ciorbiţe biblice după diverse prescripţii, dar cred că gustul veritabil, inconfundabil de bun,  l-am găsit la „restaurantul ortodox”. Acolo „bucătarul” foloseşte (NB!) cu dibăcie arta literară conjugată de smerenie şi de rugăciune în Biserică.

4. La felul al doilea merg tot pre mâna dv., domnule A(m)haz, urmând ca să mă revanşez alegând eu desertul…Şi iată-ne în faţa unui delicios ghiveci informaţional ce ar merge asortat cu delicateţe noetică. Ce e în farfurie: „Ce înseamnă pentru el (Dumnezeu Tatăl, n.n.) acest sacrificiu? Ce a pierdut prin această mutare? Cum poţi să cazi pe spate la un asemenea sacrificiu când până la urmă nu este niciun sacrificiu la mijloc? La fel si cu durerea si ruşinea batjocoririi – ce înseamnă durerea pentru D-zeu (tatăl şi fiul sunt una parcă, nu?)”. Şi mai ce: Ei, cum se numeşte atunci când vorbeşti de jertfă şi sacrificiu, referindu-te la durerea despărţirii de cel drag, la moarte, la chinurile torturii, biciuire, răstignire – toate privite din perspectiva muritorului, dar subiectul fiind fiul lui D-zeu? Este cea mai crasă SCOATERE DIN CONTEXT din câte se pot imagina, păcălire pe care s-a clădit întreg creştinismul.

5. „Intermezzo”: până la desert, domnule A(m)haz, haideţi să aprofundăm gustul felului doi tot ad reţetam. Ar fi două lămuriri pentru ce-urile de mai sus.

Prima e finuţă: domnul meu, în loc să apelăm la întrebarea-gratis, care se trage din ignoranţa „culinară” savantă, mai bine ne-am informa olecuţă mai mult despre compoziţia „ghiveciului” pe care tocmai l-am îmbucat. De exemplu, pentru sacrificiu putem citi (ne place să citim mult şi bine, nu?) observaţiile pertinente ale unui nene dăştept, un fel de critic „culinar”: René Girard (fuguţa pe wiki, să vedem ce-i cu el). Ei bine, el asezonează sacrificiul cu delicioase ingrediente filosofice ca mimesis, ţap-ispăşitor ori proces de victimizare. Citindu-l, vom accede poate la starea de pohtă noetică dată de insolita savoare a creştinismului.

A doua e cam nas(oală): adică e cu băgatul nasului unde nu-ţi fierbe oala. Antenuţa la mine. Cică:

P1: Tată este Dumnezeu

P2: Tatăl şi Fiul sunt una (aici e con-textul, got that?)

P3: Fiul moare

Ergo (ab absurdum): Dumnezeu moare

Monşerică, nu face să ne exprimăm aşa de „tulburător” cu SCOATERE DIN CONTEXT etc., că dăm dovadă de neştiinţă în ale modului cum se „mănâncă” creştinismul. No, mă, ca să avem scoatere din context, e musai să avem contextul. Or, se vede de la „restaurantul” de peste drum că nu-l cunoştem pre mistăr context. Aşa că, dacă l-am terminat de citit pe Girard, să trecem cât mai rapid la Iaroslav Pelikan (fuguţa pe wiki), ca să „ginim” cine-i, bre, contextul ăsta mistărios de care vorbim.

6. La desert, un biscuite digestiv: cel puţin o „babă murdară pe picioare” este demnă (palid cuvânt) de tot respectul nostru. De „veneraţie”. De beatificare, de canonizare. Vă dau numele unei babe murdare pe picioare nu ca să-l pronunţaţi (nu suntem vrednici noi să-i rostim numele), ci ca să meditaţi la el din când în când. Că tot vorbeam de sacrificiu. Baba se numeşte Elisabeta Rizea (fuguţa pe wiki).

Ne oprim aici. Deocamdată. Să vă fie de bine!

Theodoros

De ce nu cred în ASUR?

Personal consider că ASUR nu reprezintă decât un grup de fundamentaliști!

Și o să vă spun și de ce, însă aș vrea să se înțeleagă că demersul meu nu este unul exhaustiv și exclusiv. Voi puncta unele chestiuni legate de ASUR, pentru a scoate în evidență grobianismul acestor oameni, fiind conștient că ASUR este o mică problemă (zgomotoasă, ce-i drept) cu care se confruntă, din exterior, Biserica. De altfel, chiar pe site-ul ASUR se specifică faptul că au 14 [update] membri cotizanți și sute de prieteni pe Facebook! Hmm … Sute de prieteni … Asta în măsura în care și un copil de 12 ani are mai mulți. De aici nu rezultă decât că nivelul de reprezentativitate al ASUR pentru societatea românească reală[1] este unul insignifiant. Însă, prin promovarea agresivă de care beneficiază, precum și prin atitudinea dogmatistă și plină de ură, cu care se afișează, ASUR poate îndepărta foarte mulți oameni de la căutarea desăvârșirii spirituale (scara către Dumnezeu), însușire fundamentală, înăscută, a ființei umane.

La prima vedere, ASUR este un ONG simpatic. Par puși pe treabă, sunt foarte activi, sunt (vor să pară) altfel decât marea majoritate a românilor. Vorbesc corect românește (ceea ce a ajuns să fie o calitate, nu un lucru normal), dar mai ales știu să își aleagă cuvintele. Și, tot aici, aș putea spune că este mare lucru în ziua de astăzi a investi timp și bani într-o idee sau credință sau a fi pasionat de aceste lucruri mai „nemateriale”, ceea ce fac cu prisosință membrii ASUR. Și pentru asta, personal, îi admir.

Dar este imposibil să îmi placă de ASUR. Și asta nu pentru că sunt secular-umaniști, evoluționiști, agnostici ș.a.m.d. (e credința lor și o respect), nu pentru că vor excluderea copiilor lor de la studiul religiei în școală (e dreptul lor să își educe copiii cum vor) și nici măcar pentru că atacă Biserica (nu sunt nici primii, nici ultimii care fac astfel de demersuri). În schimb, nu îmi place ASUR pentru că încearcă să impună tuturor ceea ce cred doar ei, prin tot felul de mijloace, care mai de care mai repulsive.

Interesant nu este, însă, nici măcar acest fapt. Nimic nu este nou sub soare[2]. Ce fac ei au încercat mulți încă din Antichitate[3]. Dar, ceea ce mi-a atras atenția și m-a făcut să scriu aceste rânduri este perversitatea cu care ASUR face acest lucru. Ca să fie clar: ASUR încearcă, bazându-se pe unele resentimente ale oamenilor față de Biserică (concepută ca instituție), să-i îndepărteze pe aceștia de credința religioasă (ortodoxă)[4].

Pentru a-și pune în practică acest deziderat, ASUR folosește diferite metode.

Pentru început, am observat că uzitează o metodă foarte simplă, de amestecare a unor date reale cu altele nereale, în scopul scoaterii în evidență a datelor false.

De exemplu, în cadrul campaniei „În plata Domnului” se afirmă: “În România sunt 18.300 de biserici; doar 4.700 de școli generale stau la dispoziția copiilor”. Eu înțeleg nevoia de impact a campaniei și dorința de a șoca, în vederea impunerii unei păreri. Însă nu sunt de acord cu mistificarea adevărului, de dragului reușitei. Poate ar fi trebuit explicat puțin, evident nedorindu-se acest lucru, că din cele 18.300 de biserici doar 14.500 sunt ortodoxe, care la rândul lor se tot construiesc de vreo mie și ceva de ani pe pământul acesta, foarte puține fiind ridicate din 1990 până astăzi. Să mai întrebăm care este raportul dintre banii primiți de la stat și banii primiți de la credincioși pentru construirea acestora?

La fel, o chestiune care mă dezgustă, este și mult-invocatul argument cum că Biserica primește bani de la Stat, în vreme ce alte segmente de importanță socială nu beneficiază de fonduri. O voi spune doar o dată, pentru că deja m-am săturat de aceste mizerii. Biserica primește de la Stat două tipuri de fonduri: 1. Pentru salarizarea clerului/mirenilor angajați; 2. Pentru construcția și întreținerea bisericilor. ASUR nu face distincție între cele două tipuri de finanțări, afirmând că Biserica (Ortodoxă) primește prea mulți bani, punct. Trebuie re-re-reamintit că pentru banii primiți ca salariu, preoții plătesc impozit la Stat, care de cele mai multe ori este egal cu banii primiți de la Stat[5]. Pe de altă parte, cred că toată lumea și-a renovat în anii din urmă măcar o bucătărie sau o baie și știe că plafonul inițial a fost cu mult depășit la final. Imaginați-vă cât costă renovarea unei biserici sau construirea unei clopotnițe. Să nu mai vorbim de lăcașele considerate monument istoric, unde trebuie ca totul să fie “special” (materiale, echipă, mod de lucru)[6]. Nu am auzit vreun membru ASUR să conteste faptul că statul finanțează toate cultele recunoscute de lege. Când, totuși, amintesc acest lucru nu uită să sublinieze sumele „uriașe” pe care le primește BOR, dar uită să amintească și principiul proporționalității, după care sunt împărțite aceste sume. Probleme de detaliu …

Apoi, nu am putut să nu observ războiul imagologic pe care îl poartă ASUR. Cum a afirmat chiar dl Toma Pătrașcu, vicepreședintele ASUR, nu poți să îți îmbunătățești imaginea, decât asociindu-te cu cine posedă imaginea cea mai bună. Politicienii, zicea dl Pătrașcu, își leagă imaginea (numai) de BOR. Și ASUR face același lucru, atacând (doar) BOR!

În sfârșit, ASUR trezește simpatii prin simplul fapt că există o voce care să conteste ceva ce este acceptat de majoritate[7]. Victimizarea, folosită pe toate câmpurile de luptă ce au ca scop atragerea atenției oamenilor, este folosită ca portdrapel de către ASUR: noi suntem puțini, ei sunt mulți, noi nu avem bani, ei primesc fonduri de la stat. Și tot așa …

Exemple privind stratagemele ASUR de atacare a credinței prin denigrarea Bisericii ar mai fi destule[8], dar cred că s-a înțeles ce am vrut să spun. Combaterea fiecărui punct promovat de ASUR este obositoare și nu face obiectul acestui articol, deoarece acest articol nu se adresează membrilor și prietenilor ASUR (celor câteva sute de pe Facebook). Aceste rânduri se adresează celor care pot pica în capcanele ASUR fără să-și dea seama de faptul că au fost, foarte ușor, manipulați de către o sectă (în sensul cel mai propriu al cuvântului).

Pentru mine ASUR reprezintă nimic și eu nu pot crede în nimic. Sunt, într-adevăr, periculoși și în niciun caz nu trebuie ignorați. Însă nu sunt nici pe departe atât de importanți încât combaterea ideilor lor să reprezinte un țel. Sunt doar niște unii dintre cei mulți. De aceea, voi mai scrie (cu silă) despre ASUR, însă o voi face doar punctual, demontând argumentele lor malițioase sau indicând ce fel de strategii murdare folosesc pentru a-și impune credința în nimic[9].

Andreevici


[1] M-am săturat de revoluționarii și intelectualii de Facebook. Pur și simplu mi se par demni de milă.

[2] În afară de Întruparea lui Hristos, conform extraordinarei afirmații a Sf. Ioan Damaschin.

[3] Și nu cred că se compară, la niciun nivel, vreun domn sau doamnă/domnișoară de la ASUR cu marii adversari păgâni ai creștinilor din primele secole, monumente de elocință, filosofie și logică.

[4] Sunt scoase în evidență „uscăturile” Bisericii, care câteodată pot fi foarte multe (sume exorbitante cerute pentru servicii, preoți nevrednici și inculți, corupția ierarhilor etc), pentru a-l îndepărta pe om de credința religioasă.

[5] Exemplu: un preot are salariu 1000 RON. Primește de la Stat 500, iar restul trebuie să-i procure din fonduri proprii, din parohie. Totuși, el plătește impozit și asigurări sociale pentru 1000 RON, acestea ajungând aproape de 500 RON. Cunosc preoți care se duc să-și ia salariul cu bani de acasă, acesta neajungându-le pentru a-și plăti toate „dările” către Stat.

[6] Dacă cineva se va găsi să mă întrebe de ce trebuie renovate biserici sau construite unele noi, înseamnă că se află pe un site care nu corespunde nivelului său spiritual și cultural și l-aș ruga respectuos să navigheze pe altă pagină.

[7] Întotdeauna un David va atrage mai multă simpatie decât un Goliat.

[8] De ce Biserica nu face filantropie, de ce Biserica nu înmormântează pruncii nebotezați, de ce Biserica primește politicieni la slujbe, de ce Biserica … , de ce Biserica …

[9] Pe care le-o respect, atâta vreme cât nu încearcă să mi-o impună mie.

Netwriter luat în serios de Netfinder – că aşa a (bine?)voit dumnezero

REFERINȚĂ: http://www.youtube.com/watch?v=kosm7RFO2ew [How to Prove that God is Real – un filmuleț care ironizează credința în Dumnezeu]

Am urmărit cu entuziasm filmuleţul despre „argumentul” (i)realitatăţii lui Dumnezeu, propus de dumnezero într-unul din comentariile sale la al meu pamflet Dumneazero şi ate(rr)ismul . Şi am plâns. De fericire: iubesc ironia, mai ales dacă este făcută disimulat, inteligent, rafinat. Citind, însă, unele comentarii, am înţeles că, pentru un „neiniţiat” în mult blamata de către domnul Dragomir teologie, argumentul acesta, ignorat ca ironie subtilă, poate părea de nerespins. În consecinţă, pentru prietenii mei (cvasi)te(rr)işti – căldiceii –  şi numai pentru ei voi trece la zgâlţâirea construcţiei logice de la link-ul de mai sus.

A.    Prezentarea argumentului netwriterian: clip-ul este „aranjat logic” cam aşa (conturat pe o muzică „de inimă”):

  1. Titlu – scop: Cum să demonstrezi că Dumnezeu este real;
  2. Destinatar: fiecare creştin trebuie să „răspundă” în felul indicat de Netwriter;
  3. Intro:  captatio benevolentiae (Netwriter ne asigură că dumneasa încearcă, pe cât posibil, să-i ajute pe creştini a demonstra că Dumnezeu este real); reiectio aliorum argumentorum (sunt respinse ca failibile raţional şi logic cele mai „populare” argumente raţionale prin care, de aproape 9 secole, creştinii au încercat să demonstreze că Dumnezeu este real);
  4. Argumentul propriu-zis: pe fundalul unui foarte subtil şi ironic ad hominem (se subînţelege că raţiunea creştinilor ar fi „cloudy”), li se propune creştinilor utilizarea unui soi de argument din familia ad verecundiam. Mai precis, li se recomandă apelul la autoritatea acelor dicta Christi din Evangheliile canonice. Forma pe care o îmbracă (soiul mai mult decât) argumentul este de dublă invitaţie ad facta et non ad verba:

Prima invitaţie:  (1) Dacă cuvintele Mântuitorului de la Matei  7,7; 17, 20; 21, 21; Marcu 11, 23 – 24; Luca 17, 6; Ioan 14, 12-13 sunt adevărate, fiecare creştin care are cât de cât credinţă deţine, cu siguranţă, puteri nelimitate obţinute (prin rugăciune-cerere şi credinţă) de la Iisus. (2) Folosind un telefon mobil (unul din cele peste 5 miliarde de telefoane existente în lume, mai mult de jumătate din ele având posibilitatea de a înregistra video), creştinii (oricare din cei peste 2 miliarde de creştini declaraţi) sunt îndemnaţi să filmeze şi să posteze pe net  câteva „minuni” biblice făcute în maniera Jesus – the Mage: să învieze morţi, să meargă pe apă, să-i vindece pe orbi, să înmulţească hrana (aluzie la înmulţirea pâinilor), să mute munţii din loc, să transforme apa în vin sau alte „minuni” făcute de Mântuitorul. (Ergo) Pe baza oricărei dovezi „palpabile” de mai sus, postate pe Youtube, Dumnezeu este real.

A doua invitaţie: (1) Dacă nici un creştin nu este în stare a face cele solicitate în prima provocare, are alternativa de a-L ruga pe Iisus, în baza textului de la Ioan 14, 13, să apară la TV; (2) iar dacă Iisus apare concomitent la toate televizoarele din lume şi vorbeşte în aşa fel încât toţi să-l înţeleagă, (Ergo) toţi scepticii şi necredincioşii  din lume vor fi reduşi la tăcere, aducându-se, în acelaşi timp, glorie Tatălui.

              5.  Epilogul clip-ului rezumă provocările de mai sus

B.     Patru puncte n(i)etwriteriene propuse spre meditaţie:

Primo: (sper că mai mult) cu voie, (decât) fără de voie, s-au strecurat unele „confuzii” în „argumentul” de mai sus. (A) Realul este asimilat informaţionalului canalelor media: orice-i postat pe youtube, este şi real. (B) Nu sunt făcute atât de necesarele diferenţieri ale creştinilor pe criterii doctrinare. (C) Sunt tratate nediferenţiat calitativ cele „ţ” zeci de biblii confesionale. Dacă discutăm pe temeiul Bibliei, e musai să înţelegem corect sensul cuvintelor invocate ca suport de argument. (D) Este „evitat” sensul contextual al versetelor scripturistice invocate.

Secundo: Problema spinoasă iremediabilă a utilizării argumentelor în disputele te-rr-ism vs. ate-rr-ism este deturnarea scopului ultim al argumentării: aflarea adevărului. Ambele tabere sunt interesate de dreptatea argumentativă schopenhaueriană. De aici explicabilă iracundia care îmbracă unele argumente expuse pe net. Nota bene! Convingerea audienţei primează ca ţel căutării adevărului. De ce? Cel mai banal motiv ar fi acela că fiecare din tabere are viziunea ei proprie asupra adevărului: revelaţional (te-rr-ism) şi informaţional (ate-rr-ism). Neexistând o bază comun acceptată de argumentare decât concedând „paradoxul” soarelui care ne încălzeşte pe toţi, şi religioşi, şi nereligioşi, şi antireligioşi, disputa se încinge, trecând spre ironic sau spre blamabil. Depinde de resursele spirituale ale fiecărui participant.

Tertio: La nivel logic, facem distincţia între adevăr formal (ţine de validitatea logică a unui argument) şi adevăr informal (ţine de calitatea informaţiei dintr-un argument). „Argumentul” propus de Netwriter creştinilor clachează la nivel informal. La prima provocare netwriteriană, scopul ultim este să demonstrezi că Dumnezeu este real iar nu că există. De ce? Deoarece se presupune că Dumnezeu există ca proiecţie mentală. Autorul nostru întinde o capcană admirabilă ca efort, rizibilă ca periculozitate: dacă creştinii nu pot face miracole, atunci: fie Dumnezeu este mincinos (nerespectând testamentul dat fidelilor săi), fie, mai degrabă, Dumnezeu nu e empiric real. Adică, El Se dovedeşte a fi doar un produs fantezist de manipulare a maselor de către o elită ecleziastică (teza ate-rr-istă fundamentală). La cea de-a doua provocare, dacă un Iisus-vedetă TV va vorbi pe înţelesul tuturor, la toate televizoarele din lume concomitent (vide supra, primum punctum, A), toţi necredincioşii vor fi reduşi la tăcere. Or, a fi redus la tăcere nu-i totuna cu a crede în Dumnezeu. Chiar dacă Iisus i-ar cuvânta pe înţeles la TV, Netwriter  îşi păstrează libertatea de a tăcea (o vreme), dar nu-şi asumă responsabilitatea de a crede (de a primi revelaţia). Avem aici o concluzie ipotetică de tipul back door, anume lăsată descuiată de autorul nostru.

Repet dăscăliceşte: învingerea oponentului şi convingerea audienţei reprezintă finalitatea disputei amintite mai sus!

Quarto: Să trecem la treabă. Netwriter comite o gafă de tip ilustru-napoleonian. Supraevaluându-şi capacitatea intelectual-ştiinţifică, pătrunde adânc într-un teritoriu total necunoscut şi vast, care solicită cu totul alte criterii de investigare. Adică unele de tipul smereniei şi al meditării îndelungate, conjugate de răbdare şi rugăciune în Biserică. O adevărată odisee pentru minţile ate-rr-iste, în genere înfumurate.

Citatele biblice invocate sunt însăilate într-o logică simplistă, care nu ţine seama (pentru a câta oară?) de faptul că persoanele (Dumnezeu este Persoana prin excelenţă) sunt entităţi complexe care nu se epuizează în diversele catalogări logico-ştiinţifice. Iată raportul propus:

Credincios                 –                    legământ                –                Dumnezeu

(cerere pertinentă)      (credinţă cât un bob de muştar)        (miracol)

Revenind la informal: oricine va reuşi să demonstreze că unul din elementele seriei de mai sus este folosit semantic eronat (bazat pe răstălmăcirea cuvintelor din evanghelii), acela va prăvăli piatra mormântului peste ambele provocări ale lui Netwriter. Să mai mânem preţ de un abecede.

  1. Netwriter joacă şah. El îşi face pioni de deschidere din cuvinte scoase din context (până şi din citatele invocate nu sunt fundamentale argumentului decât cuvintele înroşite). Pe incitatorul nostru îl interesează, deci, nu adevărul biblic, ci doar câteva cuvinte aranjate de aşa manieră încât să-i faciliteze pornirea unui motoraş (mat)e(mat)ic demn de ieşirea gambetto[1].
  2. Necitirea în context a versetelor atrage după sine o altă „scăpare” majoră: Netwriter nu ţine seama de audienţa-destinatar propusă de evanghelişti. Unele dicta sunt rostite mulţimilor (Mt. 7, 7), altele numai apostolilor[2] (restul versetelor invocate de Netwriter) şi mai sunt o serie de alte dicta adresate adversarilor Săi (neaduse în discuţie). Această deosebire calitativă a auditoriului este esenţială pentru înţelegerea literală cât mai corectă a evangheliilor.
  3. Dacă aplicăm metoda de bun-simţ (cea mai agreabilă confesional) a „citirii în context literar”, rezultă că Mt. 7,7[3] nu este un îndemn general, ci se referă la cu stricteţe la ceva anume. Cum versetul este (co)rupt din celebra Predică de pe munte (cap. 5-7), sensul lui cel mai profund este musai conectat temei centrale a discursului hristic. Iisus reia, în termenii unui proverb cunoscut mulţimilor, ideea expusă la Mt. 6, 33: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. [4] Ergo: dacă este citită cu onestitate, cordialitate şi echidistanţă (whatever this means) secţiunea literară amintită, vom accepta că intrarea în împărăţia lui Dumnezeu (pe baza „invitaţiei” sacrificiale a Mântuitorului) este (ar trebui să fie) ţinta căutărilor creştine veritabile, iar nu necesităţile umane fie ele cele mai fireşti. Acestea sunt adaos.
  4. O altă problemă atinsă fără fineţe noetică şi tot prin eludarea contextului literar este cea a miracolelor propuse de către Netwriter creştinilor spre înfăptuire.  Adică să învieze morţi, să meargă pe apă, să-i vindece pe orbi, să înmulţească hrana (aluzie la înmulţirea pâinilor), să mute munţii din loc, să transforme apa în vin sau alte „minuni” făcute de Mântuitorul.

În primul rând, mutarea munţilor din loc este un free-rider. Mutarea munţilor din loc nu e o „minune”, ci ţine de elementele stilistice ale discursului hristic. Dimensiunile bobului de muştar (metafora Împărăţiei) sunt în antiteză cu cele ale muntelui.

În al doilea rând, apostolii – iar nu mulţimile – sunt mustraţi pentru necredinţă (ei, martorii Domnului Hristos) şi îndemnaţi să aibă credinţa cât bobul de muştar (aluzie la Împărăţie) ce mută munţii din loc. Accentul semantic nu este pus pe „vasul” credinţei, pe apostol, ci pe credinţa ca harismă, ca dar de la Tatăl.

În al treilea rând, minunile amintite sunt şi pot fi făcute numai de către Mântuitorul. Ele au avut un scop foarte precis: acela de a fi semnele împlinirii profeţiei mesianice adresate de Dumnezeu poporului ales[5]. Evanghelia după Matei abundă de astfel de exemple. Iată unul mai concludent:  „Şi auzind Ioan (Botezătorul), în închisoare, despre faptele lui Hristos, şi trimiţând pe doi dintre ucenicii săi, au zis Lui: Tu eşti Cel ce vine, sau să aşteptăm pe altul? Şi Iisus, răspunzând, le-a zis: Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce auziţi şi vedeţi: orbii îşi capătă vederea şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte”. (Mt. 11, 2-5)[6]

În al patrulea rând, după Înviere, apostolii capătă şi ei puterea de a face minuni (este vorba de harisma vindecărilor). Dacă semnele directe ale Mântuitorului au fost adresate conaţionalilor Săi, semnele indirecte (prin Apostolii încredinţaţi de Înviere) sunt adresate membrilor Bisericii. Astfel, minunile au devenit „împuternicirea” dumnezeiască a apostolilor ca martori ai bobului de muştar pentru cei ce, peste veacuri, vor fi Biserica pământească în continuă formare![7]

Dragă cititorule, dacă accepţi să crezi, minunile încă se întâmplă. Minunea-i, în esenţă, restaurarea de către Dumnezeu a naturii umane schilodite de păcat. Şi pentru că am văzut că dumnezero&co ignoră că avortul este forma cea mai mişelească a păcatului numit omucidere (de parcă din om s-ar putea naşte o pisică de mare!) şi insistă în a încuraja acest fapt incomensurabil ca reprobabilitate, voi contrabalansa argumentativ ad factum cu o minune de la ProTV. Adică din realul României absorbit cu aviditate de canalele informative media:

http://stirileprotv.ro/stiri/1-decembrie/1-decembrie-povestea-parintelui-tanase-tata-pentru-328-de-copii.html

Ca să vadă dumnezero&co că Dumnezeu lucrează, dar nu aşa cum vor ate-rr-iştii, cu giumbuşlucuri şi abracadabrisme. Nu, nu, lucrează altfel, cu discreţie şi smerenie sacrificială, cu fapte „cruciale” ce nu fac vâlvă în cotidian şi prin oameni care trec neobservaţi în ochii ce refuză să-i vadă. Până în momentul când trebuie anume vădită minunea; aceeaşi minune, pentru ate-rr-işti nebunie, iar pentru cei ce credem, puterea lui Dumnezeu…

 


[1] Întrebare retor(o)i(di)că: Cum ar fi dacă eu aş face acelaşi lucru cu cuvintele lui Netwriter din clip-ul despre care discutăm şi voi demonstra, tăind esenţialul, că Netwriter a avut brusc o revelaţie şi că de acum crede că Dumnezeu e real?

[2] Şi pentru a înţelege cât de greu este să dobândeşti o credinţă ca a apostolilor, gândeşte-te, dragă cititorule creştin, că şi ei au fost mustraţi pentru lipsa lor de credinţă! Mai mult, din momentul răstignirii şi până la vederea şi pipăirea Domnului Hristos înviat, chiar toţi apostolii stăteau ascunşi de frica iudeilor!

[3] „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide”. Pe cei interesaţi de aprofundare îi invit să citească şi versetele paralele trecute în subsolul fiecărei pagini din Scriptură, utilizând acceaşi metodă a citirii în context.(N.B.) Eu sunt (mă străduiesc după puterile mele să fiu) ortodox, deci folosesc şi Noul, şi Vechiul Testament.

[4] Dragă cititorule, ca să înţelegi corect la ce se referă cuvintele „toate acestea”, vide: 6, 25-32. Dacă n-ai chef să citeşti, îţi spun eu: ţoale (nu neapărat) la modă şi de-ale gurii. Adică necesităţi umane (să le numim) principale.

[5] Mersul pe apă este pentru „edificarea” personală a lui Petru.

[6] Iată şi reproşul adresat celor ce înţeleg semnele cerului şi ale pământului, dar pe cele ale plinirii vremii refuză a le accepta: „…Când vedeţi un nor ridicându-se dinspre apus, îndată ziceţi că vine ploaie mare; şi aşa este. Iar când suflă vântul de la miazăzi, ziceţi că va fi arşiţă; şi aşa este. Făţarnicilor! Faţa pământului şi a cerului ştiţi să o deosebiţi, dar vremea aceasta cum de nu o deosebiţi? De ce, dar, de la voi înşivă nu judecaţi ce este drept?” (Lc. 12, 54-56).