Monthly Archives: July 2011

La un botez, la sfârsit de săptămână …

Am asistat de curând la un eveniment cel puțin interesant.

Faptele:

Am luat parte, într-o biserică din București, la un botez. Toate bune și frumoase, obișnuite, aș zice, pentru un botez: doamne și domnișoare îmbrăcate elegant, domni stilați, un bebeluș care plângea, câțiva copii care se alergau prin biserică, un preot care își ținea slujba și un hindus cu turban pe cap. Poftim? Da, un invitat era (după îmbrăcăminte) de religie hindusă, probabil un sickh. Acesta stătea în spatele bisericii, având o atitudine decentă, fără să deranjeze sau să iasă în evidență cu ceva (în afara turbanului negru).

La un moment dat, din oarece motive, părintele i-a transmis, printr-un ajutor, domnului hindus ori să-și dea jos turbanul, ori să iasă din biserică. Domnul cu turban nu a obiectat și a refuzat să-și dea jos turbanul, îndreptându-se spre ieșire.

În acel moment, o doamnă corpolentă, care suferea vizibil din cauza căldurii, a început să vocifereze (a se citi țipa) că de ce să iasă X afară, că e obligația noastră să respectăm toate religiile. Părintele, vizibil jenat de întâmplare a început să argumenteze, cu voce scăzută, că în religia noastră, bărbații se descoperă în biserică. Și că dacă e vorba de respect, trebuie și domnul invitat să ne respecte religia noastră. În cele din urmă, părintele s-a răzgândit, rugându-l pe invitat să rămână în spatele bisericii.

Și ceremonia s-a încheiat fără incidente.

 

Comentariu personal:

Deși personal sunt adeptul toleranței religioase, în limitele bunului simț, nu pot să fiu de acord cu niciuna dintre cele două atitudini de mai sus.

1. Părintele nu ar fi trebuit să îi ceară domnului respectiv să-și scoată turbanul pentru că, dacă ar fi fost prezent la orele de istoria religiilor din mult-blamata facultate de teologie, ar fi trebuit să știe că pentru sickh, purtatul turbanului este una dintre îndatoririle religioase capitale.

Pe de altă parte, cum poți face un necreștin să descopere comorile Ortodoxiei, alungându-l doar pentru că are capul acoperit?

2. Doamna corpolentă a ilustrat perfect sentimentele religioase ale foarte multor români, pe care  le-am putea rezuma în fraza: „Hai, dom’ne! Că până la urmă e un singur Dumnezeu!”. Este o atitudine pe care o dezavuez și pe care o condamn de ori câte ori am ocazia.

Ești ortodox, PUNCT! Vrei să fii altceva, fii ce vrei, dar nu mai spune că ești ortodox. Vrei să te numești ortodox? Respectă Dogma, Tradiția și cultul[1].

Să nu mai vorbim despre nesimțirea bovină de a începe să te cerți cu un preot într-o biserică. Dar, probabil că domna nu m-ar înțelege dacă i-aș expune argumentele mele …

3. Și noi, când vizităm o moschee, de exemplu, ne descălțăm. Însă dacă ni s-ar cere să ne dăm jos cruciulița de la gât, sau metania de la mână, ce am face? Nu am proceda și noi asemeni domnului cu turban?

Mi-ar plăcea să văd ce credeți și voi, păreri pro sau contra, pentru că problema se poate întâlni în mai multe ipostaze asemănătoare. Vă rog, totuși, să dați dovadă de toleranță și bun simț, de orice parte a baricadei vă situați J.

 

Andreevici


[1] Mi-amintesc că am văzut la televizor un reportaj despre nu știu ce slujbă de la catedrala romano-catolică Sf. Iosif, iar (tot) o doamnă declara, cu emfază, că ea este orrrtodoxă (cu r-ul acela al Marianei Nicolesco) dar că vine la slujbă doar la catedrala catolică. De ce trebuia să se laude că este orrrtodoxă? Nu am înțeles și, cel mai sigur, va rămâne o enigmă pentru mine.

Advertisements

Tradiţii şi (non-) tradiţii

Aflăm fără să vrem, pentru că chiar nu ne-am fi dorit să aflăm, că zilele acestea s-au „oficiat” primele căsătorii de homosexuali şi de lesbiene în statul New York. Nu are sens să insist aici asupra conotaţiilor acestui fapt, întrucât fiecare dintre noi are părerea lui bine înrădăcinată în această privinţă. De asemenea, într-unul din articolele mele mai vechi, Despre polarizare,  am arătat că nu am nimic împotriva homosexualilor (a nu se înţelege că agreez homosexualitatea).

Acum vreau să subliniez un singur aspect: nu pot să nu constat cu cât angajament promovează mass-media căsătoriile între persoanele de acelaşi sex, deşi când este vorba despre căsătoriile tradiţionale se încearcă ducerea lor în derizoriu. Ni se spune, în cazul căsătoriei între două femei din New York, că „au vrut ca iubirea lor să fie pecetluită şi printr-un act şi au reuşit[1]”. De aici se pare că ar trebui să înţelegem că pecetluirea dragostei dintre două persoane printr-un act este ceva romantic, frumos şi de dorit. Totuşi, când este vorba despre căsătoria tradiţională, ni se spune prin toate mijloacele posibile că importantă este dragostea, iar o hârtie semnată în faţa ofiţerului de stare civilă nu are nicio importanţă.

Acum apare întrebarea: de ce oare pentru homosexuali căsătoria este importantă, iar persoanelor care îşi doresc să întemeieze o familie tradiţională se încearcă inocularea ideii conform căreia căsătoria este ceva perimat? Să fie oare vorba despre un mai mare ataşament al homosexualilor faţă de tradiţie? Sau despre un atac mizerabil împotriva familiei tradiţionale?

Un om

Ad(versus) Alexandrum

REFERINȚĂ: http://alexandrutigrul.wordpress.com/

Scurtul dialog pe care l-am avut cu Alexandru-Tigrul în de ce-ul iniţiativei nu s-a stins (cum poate unii din noi se aşteptau), ci s-a ec-stins. Şi literar (de la comentariu sumar, la comentarii ample şi articolaşe – sper să nu ajungem la tratate), şi tematic (pe parcurs au fost însăilate în discuţie teme care ar merita, prin vastitatea lor, să fie tratate separat). Prin conţinutul cuvintelor ce urmează nu urmăresc ofensarea autorului articolului (di)secat.

(A) Titlul se vrea incandescent (cunoscătorii simt parfumul franţuzismelor din veacul al XVIII-lea): Biserica – inamicul milenar al libertăţii şi raţiunii individului. Chiar autorul afirmă că articolul său „conţine o serie de concluzii personale suficient de acide încât să agite spiritele ce au un grad mai ridicat de celeritate în reacţii”. Surplusul de comentarii este inutil.

(B) Motto: două citate (din Ayn Rand şi Jerry Sturdivant) menite să arunce noi lumini asupra potenţialului semantic al titlului. Nu insist asupra lor. Momentan mă limitez la a afirma că sunt etichete de pe alte borcane, lipite emfatic pe sticluţa cu ortodoxie. J

(C) Introducerea oferă mai multe detalii despre ce urmează să citim. Introducerea este tripartită:

(1) Mărturisirea antipatiei faţă de Biserică, antipatie care a generat un potop de cuvinte „binevoitoare” la adresa ei. Rezumând, Alexandru este profund dezgustat de „exteriorizările  publice religioase”. Timp de doi ani de zile a fost pe medicamentaţia cu indiferenţă. Dar „acţiunile lor (ale enoriaşilor şi slujitorilor), încărcate cu cantintăţi apreciabile de machiavelism, îndreptate permanent către comunitate, creează un climat în care absurditatea, simplicitatea şi semidoctismul sunt ridicate la rang de norme de conduită obştească.” Deci, pus „înaintea unui fapt de acest gen”, el fiind dintre acei oameni luminaţi „care a(u) lecturat şi alte scrieri în afară de cele ale „sfinţilor” (sic!) părinţi ai Bisericii”, Alexandru „ia atitudine în apărarea comunităţii de revărsarea tezelor şi directivelor religioase (?) care conţin o lipsă grosolană de realism şi simţ practic”. Vom vedea, totuşi, citind articolul, că autorul nu are treabă cu simţul practic al popilor şi al poporului ortodox-român. Poate doar, în treacăt, cu lipsa lor de realism (faimosul curent chipurile cultural ce se bate cap în cap cu idealismul).

(2) un soi de captatio benevolentiae printr-o uşoară victimizare pentru adevăr sau, creştineşte, martiriu (autorul se declară conştient de riscul antipatiilor din partea cunoscuţilor şi de „oprobiului obştesc”).

(3) o precizare lapidară menită să lase a se înţelege că discursul autorului este bine informat şi atinge punctul nevralgic al discuţiilor din cercurile teologice şi ale societăţii civile.

D. Textul propriu-zis este construit în jurul a câteva clişee ateiste. Când mă refer la clişeu, am în vedere în special faptul că orice tip de răspuns (chiar cel mai raţional posibil) oferit în contra-balans nu este considerat suficient pentru a înlătura clişeul din discurs (e valabil şi pentru bisericoşii noştri). Pentru a nu-mi lungi inutil expunerea, voi trece direct la redactarea succintă a replicii mele, lăsându-vă pe voi, dragi cititori, să parcurgeţi articolul vizat de mine.

(1) Ipocrizia

(a) problema textului de la creştinortodox.ro

Este voit exagerat de către autor mesajul frazelor: Pentru omul zilelor noastre, din al carui vocabular sunt nelipsite zi de zi cuvintele “mall”, “facebook”, “shoping”, cuvinte precum “rost”, “fire”, “randuiala”, par sa nu mai insemne nimic. Din acest motiv, el renunta nu numai sa le foloseasca, ci si sa le mai acorde importanta. Acesta traieste drama celui mereu insetat nu de a fi, ci de a avea, fiind captiv al unui univers inchis, extrem de restrans.” De unde până unde rolul acestor cuvinte este de a manipula religios (p.2, r. 2)? Mai degrabă, pe un ton nostalgic (şi cam „clişeistic” ca formă a interogaţiei), este problematizată „rata de conversiune” a limbajului cotidian dinspre ontologic către posesiv (cu referire la calitatea spirituală a vieţii). În plus, din cuvintele subliniate mai sus (mole, face-the-book and choping :D) nu reiese şi nici nu va reieşi vreodată că este înfierată tehnologia, ştiinţa sau progresul! Citatul este neconcludent, poate ar trebui găsit altul.

(b) problema heliocentrismului

Ce treabă are Aristarh cu BOR? Ce treabă are Copernicus cu BOR? (vide 6) Şi mai mult, de când mole, choping şi face-the-book înseamnă evoluţie pentru omenire? Schimbare nu-i totuna cu evoluţia.

(c) problema învăţăturii Bisericii

Dacă ne referim strict la învăţătura Bisericii, care a rămas tributară trecutului, refuzând să evolueze odată cu normele actuale societăţii pe care le înfierează cu tărie – învăţătură pe care eu mi-o imaginez sub forma unui Tyrannosaurus rex care se plimbă agale prin mlaştinile ignoranţei şi care nu arată nici cel mai mic semn de schimbare – din punct de vedere material, evoluţia s-a realizat în mod desăvârşit”. Avem aici o mostră de afirmaţie peremptorie (şi generalizantă) ce vădeşte insuficienţa informaţională a autorului. Primo, este necesară definirea mai clară a sensului cu care autorul încarcă sintagma „învăţătura Bisericii”. Secundo, ar fi util de tratat separat problemele administrative de cele spirituale. Tertio, e musai să vedem şi noi care sunt normele actuale ale societăţii la care face autorul referire şi care este aria lor de acţiune (politică, culturală, educaţională, strict-socială etc.). Abia quarto putem analiza discursul Bisericii în paralel cu normele la care autorul face referire ca să concluzionăm că sunt (nu sunt) „înfierate cu tărie”. Despre a doua subliniere nu comentez nimic, întrucât este crezul autorului şi ar fi cel puţin necuviincios din partea mea să-mi extind părerile asupra crezului cuiva.    

(d) problema ipocriziei în sine

Autorul nostru a fost admonestat de subsemnatul pentru comiterea „păcatului” generalizării. Dacă ar coborî puţin de pe muntele aroganţei ateiste până la preceptele creştine veritabilă (care da, se regăsesc în Biserică), poate că autorul nostru ar observa că nu poate fi „ipocrită” învăţătura asta mult blamată de către toţi ateiştii cu care m-am conversat până în prezent. Că sunt creştinii ipocriţi, este cu totul altceva. Aaaa…era să uit! Dar nici ei (creştinii) nu sunt cu toţii nişte ipocriţi, o mai fi câte unul care să „scape turma” de generalizare, nu?

(e) Cu regret, despre cunoaştere şi adevăr nu putem conversa, întrucât punctele noastre de vedere (al meu şi al autorului articolului despre care pălăvrăgesc) se exclud reciproc. Iar discuţia se va deplasa dinspre sfera dialogului, către vorbirea fără noimă.

(2) Scriptura

Din lipsă de timp şi spaţiu, şi mai ales din cauza incapacităţii mele de a explica îndeajuns de clar problematica contradicţiilor Scripturii, le recomand atât Tigrului nostru, cât şi celor interesaţi de ea (problematica), cărţile prof-ului pe nume René Girard: „Despre cele ascunse de la întemeierea lumii” sau „Prăbuşirea Satanei” (ambele ed. Nemira). Deşi cu oarece lacune, e de preferat altor autori, întrucât discursul său este academic, iar nu ecleziastic. Eventual, pentru că Tigrul nostru e pasionat de antichitate (şi îl admir nespus pentru asta), ofer un titlu-bonus din acelaşi autor: „Minciună romantică şi adevăr romanesc”.

(3) Bunătatea lui Dumnezeu

(a) pentru problematica scripturistică, vide (2)

(b) crezul autorului: „cred în spiritualitatea lipsită de ritualurile sau dogmele existente în cadrul Bisericii, şi în sentimentul nealterat de influenţa divinităţii edificată de Scriptură”. Nu înţeleg cine anume îl obligă pe autorul nostru să fie ortodox sau scripturist (din câte ştiu eu, popii nu ies cu arcanul după credincioşi). Conform legislaţiei de pe aici, dumneasa este liber să se manifeste conform principiilor dumisale religioase, ireligioase sau contra-religioase (şi bănuiesc că aşa şi face :P). Totuşi, pentru ca libertăţile noastre (a mea şi a dumnealui) să nu se ciufulească când se întâlnesc, poate ar fi de preferat (a se citi de cuviinţă) aplicarea cotidiană a binecunoscutului principiu emis de J. S. Mill (despre limita libertăţii personale).

(4) Inexorabila nebulozitate a Bisericii Creştine

Nu vreau să inoportunez, dar chiar există nişte criterii bine-stabilite încă de pe vremea selecţiei canonului scripturistic (cca. sec. 3-4), criterii ce au în vedere şi interpretarea scripturistică. Din cauza insuficienţei informaţionale (aici e buba cu sfinţii părinţi pe care îi ironizează Tigrul), autorul nostru se pripeşte şi…spune lucruri „copilăreşti” (nu voi să fiu prea drastic cu dumneasa, autorul). Dacă va lectura umila mea bibliografie, va rămâne cu siguranţă la fel de caustic, numai că se va îndrepta către altfel de probleme (sau tot către aceleaşi, numai că le va stăpâni mai bine).

(5) Păgânism transpus în creştinism, superstiţie deghizată în tradiţie

(a) Nu ştim la care elementele şi simbolurile păgâne inserate metodic în creştinism se referă autorul nostru. Ar fi fost de preferat enunţarea câtorva din ele, pentru ca mai apoi să fie cercetate în amănunt (pe baza informaţiilor istorice de care dispunem).

(b)Consiliul ecumenic desfăşurat la Nicaea, în anul 325, în prezenţa lui Constantin, a oferit statului roman noua instituţieBiserica – care a permis instaurarea stabilităţii în regiunile aflate sub jurisdicţie romană…” Nu ştiu de unde aţi cules această preţioasă informaţie (de la Ed. Gibbon?), dar este neverosimilă. Briciul lui Occam: Constantin a vrut ca Niceea 325 să pună capăt disensiunilor creştine apărute în Egipt (ereziile subordinaţianiste) şi răspândite, ulterior, până prin Iberia secolului al VI-lea, bunăoară. Se pare că nu prea a reuşit să stabilizeze Imperiul (după Constantin, potopul).

(c) Ca răsplată pentru acţiunile sale politice în favoarea Bisericii, împăratul Constantin a fost declarat ‚sfânt’, în pofida faptului că acesta, în anul 326, şi-a ucis cu sânge rece atât propriul fiu, Crispus, cât şi propria soţie, Fausta, pe podeaua rece a băii imperiale.”

(c1) Constantin era imperator roman. Prerogativele sale erau nelimitate. Mai mult decât atât, prin 330-333, titulatura sa devine, din imperator caesar, Dominus noster[1]. Ar fi putut figura, cu de la sine putere, în oricare din calendare, păgân sau creştin (întocmit tot pe baza celui păgân). N-ar fi fost ceva inedit. Gândiţi-vă, dragi cititori, la lunile iulie şi august. Ideea de răsplată este improbabilă. Briciul lui Occam: mai degrabă a fost inclus în calendar datorită memoriei colective favorabile a poporului şi, în special, în cinstea fiilor săi (se credea că va urma o lungă dinastie constantiniană). Îmi permit să adaug o bârfuliţă nevinovată: pretenţiile lui Constantin s-au limitat la rang-ul apostolic („isapostolos”), de trimis al lui Dumnezeu ca şi celebrii martori ai Săi pe pământ; pe când Merovingienii (câteva secole mai înspre azi) se visau descendenţii (ereditari!) lui Iisus pe pământ. Asta ca să fie mai tari decât papa!

(c2) Nu cunoaştem motivele reprobabilului gest comis de Constantin în 326. Întrucât Crispus (născut din Minervina, probabil concubină, după „moda” suveranilor Orientali copiată de romani) şi Fausta (mama dinaştilor constantinieni) au fost asasinaţi din poruncă imperială la interval temporal foarte scurt şi în locuri diferite[2], a fost emisă, ca plauzibilă, ipoteza adulterului. Totuşi, mânia lui Constantin e ca a unui „mic copil” pe lângă cea a altor imperatori romani…NB! Gestul lui Constantin nu trebuie scos din epoca în care a fost înfăptuit şi, mai ales, criticat prin prisma moralei şi dreptului de astăzi.

(c3) Mai contează dacă podeaua era rece?

(c4) Botezul pe patul de moarte sau la vârstă înaintată se practica în vechime la creştini (deşi nu era o normă fixă). Botezul, de asemenea, în urma căinţei veritabile a catehetului (manifestată în perioada catehumenatului) şi a harului lui Dumnezeu, ştergea (şterge) toate păcatele celui botezat. Există mai mulţi oameni, din rândul tâlharilor şi ucigaşilor, care, părăsind calea păcatului (vi se pare un termen banal, un m.s.o.[3], dar vă asigur că are conotaţii spirituale adânci), prin pocăinţă („metanoia”) şi rugăciune au devenit sfinţi. Vreo două exemple pot fi găsite prin Pateric, dacă vă interesează, cititorii mei dragi…

(d) Referitor la problema canonului scripturistic: afirmaţiile autorului articolului nu au nici o bază argumentativă (ca să nu spun reală). Sunt simple remarci răutăcioase, lipsite de onestitate ştiinţifică şi „danbrowniene”, deocamdată. Aştept argumente bine ticluite, nu afirmaţii goale şi lipsite de autoritate ştiinţifică!

(e) Detaliile (vrea autorul) picante oferite la acest capitol nu argumentează (a se citi: sunt pe lângă) subtitlul Păgânism transpus în creştinism, superstiţie deghizată în tradiţie.

(6) Asumarea: Cruciadele şi Inchiziţia (vorbire directă)

(a) Stimabile domn, eu vorbesc limba română. Iată afirmaţia dumneavoastră:

„Faptele de mai sus (crimele Inchiziţiei, nn.)  fac parte din trecutul milenar al Bisericii Creştine, un trecut neasumat de majoritatea clericilor (???), care foloseşte un registru al deciziei la care doar o anumită categorie de clerici poate avea acces (???)în prezent se invocă, printre altele, apartenenţa la un cult diferit pentru a se sustrage asumării.

(b) În dialogul purtat de noi doi anterior, eu am amendat „subtitlul de mai sus” (sus-titlul) – chintesenţa afirmaţiei dumneavoastre – în felul următor:

“Are şi B.O.R păcatele ei, dar chiar nu este vinovată de torturile Inchiziţiei (am văzut că aţi alocat un spaţiu extins torturilor practicate de canaliile inchizitoriale). Vă rog să operaţi cu briciul lui Occam în această zonă! Este cu totul altceva că Scriptura poate justifica, în mintea nebunilor, omuciderea! Şi asta s-a întâmplat nu o dată…şi se mai poate întâmpla…Ce treabă au nebunii cu sfinţii părinţi?”

Răspunsul dumneavoastră mă face să cred că nu vorbim aceeaşi limbă:

“Eu nu am susţinut nicio clipă faptul că BOR este vinovată de atrocităţile Inchiziţiei patronate de Biserica Catolică, însă necondamnarea actelor în cauză de către prima constituie o întovărăşire tacită de care BOR trebuie să se lepede, după atât timp trecut de la executările metodice ale “păcătoşilor”.

(c) A(-şi) asuma (ceva) = 1. a lua ceva asupra sau pe seama sa; 2. a se angaja să îndeplinească ceva; 3. A accepta ca ipoteză o propoziție (judecată) pentru a constata consecințele care rezultă din ea (DEX). Nu văd cum şi mai ales de ce ar trebui ca B.O.R. (şi Biserica Ortodoxă de după secolul al XIII-lea, în totalitatea ei) să-şi asume vina pentru fapte reprobabile necomise sub „patronajul” ei. Negaţi în van că nu aţi susţinut aşa ceva, cuvintele sunt de faţă, aici.

(d) Condamnarea crimelor nu înseamnă şi asumarea lor. Faptele abominabile la care faceţi referire sunt reprobate implicit de însăşi condamnarea păcatului omuciderii ca formă severă a lipsei de iubire a semenilor şi, în ultimă consecinţă, a iubirii de Dumnezeu. Din moment ce BOR condamnă până şi avortul (omucidere faţă de care societatea de azi manifestă o laxitate de neiertat), este de la sine înţeles că BOR (şi orice ortodox veritabil) dezavuează mutilările şi torturile inchizitoriale din Evul Mediu!

(e) Faptul că nu există o condamnare oficială a crimelor Inchiziţiei de către BOR (chiar aţi cercetat cu de-amănuntul şi nu aţi descoperit nici una?) nu înseamnă că BOR este în „cârdăşie” cu acele canalii dintre catolicii (nimic nu mă face să cred că absolut toţi catolicii erau canalii) din veacul al XVI-lea. Afirmaţia dumneavoastră este rău-intenţionată.

(f) Mai mult decât atât. Sanctitatea Sa, Papa Ioan Paul al II-lea, chiar a prezentat oficial scuzele în numele BRC pentru crimele înaintaşilor Săi imposibil-de-descris-aici (deci nu-i cum susţineţi dumneavoastră câteva paragrafe mai jos), crime de care catolicii de azi nu sunt vinovaţi personal.

(g) Cât priveşte Cruciadele, ţin să vă amintesc că Alexios I Comnen abia a reuşit să redirecţioneze cruciaţii care veneau din Apus către Constantinopol iar nu către Ierusalim (Cruciada I). Ca să nu mai povestesc de Cruciada a IV-a (1204) şi de catastrofa ce s-a abătut asupra ortodocşilor bizantini (BOR ţine de ritul bizantin)! Deci, ce e de asumat de către ortodocşi din Cruciade, domnul meu?

(7) România ortodoxă (vorbire directă)

(a) În dezgustul dumneavoastră general faţă de ortodoxie aţi extins sensul afirmaţiei domnului Djuvara. Briciul lui Occam: distinsul istoric nu confundă ortodoxia ca spiritualitate cu gradul scăzut de cultură al membrilor de astăzi ai BOR („ele nu e ortodoxe”):

„Totuşi, oricât de repede am merge, continuăm să fim în urma Ungariei, Poloniei, Cehiei?

N.D.: Ne-au oprit din cursa apropierii de Occident cei 50 de ani de comunism.

Şi Polonia, şi Cehia, şi Ungaria au fost blocate de comunism, dar şi-au revenit mai repede. Pe noi ce ne-a oprit?

N.D.: Ele „nu e ortodoxe”.

Ortodoxia ne ţine pe loc?

N.D.: Precis.”

 

(b) Când ministerele educaţiei şi sănătăţii vor fi trecute sub „oblăduirea” BOR, vă veţi putea îndrepta tirul neiertător al criticilor pe bună dreptate asupra BOR. Până atunci, vă sfătuiesc să mergeţi frumuşel la cei ce desfiinţează dispensare şi spitale şi să vă exprimaţi cât se poate de liber oful. Sau, ca să fiţi mai îndreptăţit, moral, a critica: hai să punem mână de la mână să facem spitale şi şcoli. Dacă nu suntem în stare, vreau să văd şi eu măcar un ONG care să dea tonul, că a noastră conducere politică e clar depăşită de situaţie!

(E) Încheierea

(1) Mă opresc aici. Am obosit.

(2) Greaţa de care vorbiţi că vă macină cavitatea abdominală v-o provocaţi singur, domnule, mestecând, confuz,  informaţii, fără avizul „cercetătorilor (să-i numim) serioşi”. Consumarea lor timp îndelungat poate avea efecte mult mai nasoale. De la bătut-câmpii, la vorbit de unul singur pe stradă.

(3) Referitor la post-scriptum (este ultimul răspuns pe care îl voi da la problema „şerpilor ce colcăie în Biserică”). Fie indicaţi foarte clar (accept să-i arătaţi cu degetul dacă aveţi dovezi concrete) pe cei la care vă referiţi, ca să-i vedem şi noi şi să ne ferim de ei (şi să fie aduşi în faţa justiţiei, dacă ea există în ţara asta), fie încheiaţi subiectul. V-am spus că nu suport nici generalizările, nici aluziile incriminatorii generale. Îmi provoacă greaţă.

(4) Tonul cumva coroziv al cuvintelor mele de mai sus nu va fi folosit în orice altă discuţie vom mai purta. Nu am nimic personal cu dumneavoastră.

(5) Pentru viitoarele discuţii (dacă vor exista) între noi doi, vă rog să abordaţi separat (pe rând) temele de mai sus sau altele. Dialogul pe marginea lor va fi, astfel, mai lesne de urmărit de către cititorii noştri. Plus că nu am le-am lăsa impresia de diletantism…

Cu stimă,

Theodoros


[1] Ion BARNEA, Octavian ILIESCU, Constantin cel Mare, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc. 1982, p. 55.

[2] Ole! Go go pe Wikipedia, în lipsă de bibliografie-pe-hârtie.

[3] „Mecanism scripturistic obtuz”, după cuvintele autorului nostru.

Urare

Aș vrea să urez toate cele bune ASUR pentru împlinirea a peste 1000 de prieteni pe Facebook.

Cred că au răsuflat ușurați, deoarece de acum încolo le va fi mult mai ușor să răspundă la întrebarea: câți sunteți? 🙂

[Răspuns: nu contează … pentru că avem peste 1000 de prieteni pe facebook!!!]

Andreevici

Realitatea noastră și Realitatea (TV) lor

[urmare unor întrebări retorice]

Așa cum am mai spus, eu nu am bunăvoința și răbdarea prietenului și colegului de blog Theodoros, pentru a răspunde fiecărui postac sau pentru a combate fiecare măgărie pe care oamenii din media o fac la adresa Bisericii. Mă rezum la a sancționa acele lucruri care mi se par că exced atribuțiile acestui “câine de pază” al moralității societății românești.

Mărturisire: de când am început să scriu pe acest blog, îmi dau seama cât de greu și de obositor este să fii “la zi” cu cei care au ca țintă atacul, destabilizarea, murdărirea și celelalte lucruri frumoase pentru care se pare că ei trăiesc. Asta deoarece, comparativ cu  postacii/comentatorii/jurnaliștii de serviciu anti-ecleziaști, unii dintre noi mai au de făcut și treabă în realitate, în afară de șubrezirea rolului Ortodoxiei în societatea românească.

Revenind la subiect, de ce mă deranjează știrile legate de Biserică prezentate, în general, în media românească și, în special, pe canalul Realitatea TV?

Pentru că transformă orice știre legată de Ortodoxie sau Biserică într-un atac veninos la adresa acestora. Cum? Foarte simplu:

Ex. 1

Știre: Pe un site ortodox se pot da (contra cost) acatiste on-line!

Știre Realitatea TV: Biserica face pact cu internetul: VEZI tarifele pentru acatiste şi pomelnice online

Ex. 2

Știre: În unele biserici din județul Bacău se vinde „trusa de înmormântare”

Știre Realitatea TV: Biserica a lansat pe piaţă „trusa de înmormântare”

Ex. 3

Știre: Primăria Sectorului 3 donează 5 milioane de lei pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului

Știre b365.realitatea.net: Vor sau nu, bucureștenii dau milioane la Catedrala cu turlă zgârie-nori

Ex. 4

Știre (sunt de fapt trei): 1. Un preot a acceptat să facă campanie electorală în schimbul unei donații; 2. Sediul Episcopiei Giurgiului – vilă de 750.000 de dolari cu piscină și căprioare; 3. Un fals preot a fost arestat pentru înșelăciune.

Știre Realitatea TV: Megastory: Preoţii, agenţi electorali, în schimbul donaţiilor de la partid CAMERA ASCUNSĂ. [subtitlu] Popi afacerişti, tâlhari şi criminali. Trăsătura lor comună- sunt imuni la justiţia pământeană. Paradoxal, într-un stat laic precum cel în care trăim, sutana preoţească atârnă mult prea greu atunci când e vorba de aplicarea legii. Frica de blesteme a românilor cu educaţie precară se oglindeşte în lipsa de acţiune a instituţiilor statului.

Sper ca pasajele bolduite să suplinească lipsa comentariilor …

Pe lângă imensul impact negativ al titlurilor „știrilor”, în talk-show-urile legate de acestea, oamenii de presă/jurnaliștii/profesioniștii acestui post, nu fac altceva decât să dezvolte temele, aruncând, la întâmplare, câte o săgeata în direcția Bisericii și foarte rar în direcția celui ce a greșit (fie că e preot sau mirean). Altfel spus, se discută principiul („E rău să [ceri bani oamenilor pentru servicii religioase]”) și se acuză Biserica, nu omul care greșește („Biserica greșește că [accept ă bani pentru a face campanile electorală]”). Rezultatul? Privitorul este convins că politica oficială a Bisericii coincide cu atitudinea (de condamnat) a unui reprezentant al ei.

Aș mai da exemplul a doi oameni din media pe care îi apreciez: Mircea Badea și Cristian Tudor Popescu[1]. Ambii, conform propriilor afirmații, sunt departe de a fi religioși. Ambii au avut opinii contrare referitoare la unele practici religioase, însă niciunul nu a atacat Biserica ca instituție, ci persoanele vinovate de acele practici (să le zicem doar) exacerbate. Și pentru asta au respectul meu.

La final aș vrea să completez mărturisirea din al doilea paragraf. Și anume că este foarte greu să combați aceste practici neortodoxe ale mediei românești (în special ale canalului Realitatea TV), deoarece nu e prea mult de spus, în afară de faptul că folosesc mijloace simple și (cu atât mai mult) periculoase, pentru a ataca poziția pe care Biserica o ocupă în societatea românească, poziție care se pare că deranjează foarte mult … Ce ne rămâne de făcut? Am putea proceda la fel ca ei (și trebuie spus că de multe ori  acesta este primul impuls): să aruncăm cu dejecții și să scuipăm în direcția adversarului. Sau putem (cum încercăm pe acest blog) să le arătăm că nu suntem atât de neștiutori[2] și că putem să ne apărăm valorile.

Personal, cred că a doua variantă va da mai multe roade.

Andreevici


[1] Ambii au oroare, ca și mine, de două categorii de cetățeni: „jurnalistul lu’ pește prăjit” (MB) și „cretinetele de net” (CTP).

[2] Ca să parafrazez un banc: suntem noi religioși, dar nu suntem proști! J

În atenţia mass-media

SURSA: Comunicat de presă al Arhiepiscopiei Tomisului

În ultima vreme am fost informaţi de către cei din mass-media care iubesc ortodoxia că va începe un nou val de atacuri împotriva Bisericii Ortodoxe Române, cu referiri în special la Arhiepiscopia Tomisului, victima predilectă a celor care sunt orbiţi de bani sau de teama şefilor lor direcţi, şi este specific slăbiciunii omeneşti ca mai curând să rişti damnarea eternă, decât să înfrunţi un minim de disconfort lumesc – idee dezvoltată de filozoful Gabriel Liiceanu în lucrarea “Despre Limită”. Pentru ca materialul nostru să nu devină sufocant, am ales din teancurile de dosare şi acte doar câteva, pentru ca reporterii care caută adevărul să-l poată rememora. Ţinem însă la dispoziţia tuturor orice altă dovadă edificatoare de care dispunem. De asemenea, credem că este evident pentru oricine că o Instituţie precum Arhiepiscopia Tomisului nu poate minţi sau dezinforma şi că mai presus de orice este pus interesul pentru mântuirea credincioşilor şi nu bunăstarea preoţilor. Repetăm: când este numit un preot, având în vedere misiunea lui sacerdotală, nu primează faptul că preotul are copii de crescut şi că-i trebuie şi lui un loc de muncă, ci numai şi numai binele membrilor parohiei. Preotul trebuie să fie un adevărat păstor, un real “părinte” pentru enoriaşii lui. Încercaţi să vă aduceţi aminte de multiplele prestaţii televizate ale  unora dintre preoţii caterisiţi aici, la Constanţa şi analizaţi singuri dacă i-aţi fi dorit drept “părinţi duhovniceşti”.

Orice atac la adresa Bisericii este în egală măsură distructiv, nu pentru Biserică, ci pentru mântuirea oamenilor. De va vrea Dumnezeu, Biserica va dăinui, aşa cum dăinuie de 2000 de ani în pofida a tot ceea ce s-a făcut împotriva ei. Dar de va fi măcar un singur om a cărui credinţă va slăbi, acordând încredere unor dezinformări răuvoitoare sau inconştiente, aceasta este o nenorocire fără seamăn, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru care cineva va trebui să dea socoteală. Şi aserţiunea că “nu atacăm Instituţia bisericească, ci doar pe anumiţi reprezentanţi din conducerea ei” este o aberaţie. Scrie în Biblie: “Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile turmei”. De asemenea, de la Sfinţii Părinţi se ştie că: “Acolo unde este episcopul, acolo este şi Biserica”. Deci, episcopul nu este doar un reprezentant al Bisericii, ci el este însăşi Biserica. Nu poate exista Biserica fără episcop. Încă din vechime doar episcopul are dreptul să săvârşească Sfânta Liturghie şi celelalte Sfinte Taine ale Bisericii, însă datorită primirii Evangheliei lui Hristos de foarte multe popoare, episcopii au rânduit şi preoţilor să săvârşească ANUMITE Sfinte Taine. Astfel, să nu vă faceţi iluzii în privinţa a ceea ce aţi decis, dacă aţi decis, de bunăvoie, să faceţi.

Preotul este doar delegatul episcopului (arhiepiscopului) în parohie, fiind în ascultare şi subordonare faţă de acesta prin jurământ (H.G.53/2008, art.50lit.e). Episcopul este parohul de drept al tuturor parohiilor din subordinea sa.

– Mulţi ziarişti, după ce atacă public făcând tot răul posibil, vin apoi în particular, în secret, să ceară iertare, motivând că “nu ştiţi că aşa-i în presă!”. Să nu uitaţi că iertarea presupune şi îndreptarea răului făcut şi este de mai multe feluri. Dacă cel căruia i-ai făcut rău te iartă, trebuie să-ţi poţi ierta şi tu ceea ce-ai făcut, şi trebuie să te ierte şi Dumnezeu. Lucrurile nu sunt chiar aşa de simple.

– Codul muncii nu se aplică şi nu poate fi aplicat în misiunea ortodoxă. Prin urmare, nici sindicate preoţeşti nu pot exista. Un sindicat care să-i apere pe preoţi de episcopii cărora le-au jurat ascultare necondiţionată? Mai mare absurditate nici c-ar putea exista. De n-ar fi decât motivaţiile puerile, conform cărora duminicile şi sărbătorile legale ar trebui să fie libere şi pentru preoţi (Paştele, Crăciunul, Rusaliile, Sfânta Maria!) şi tot ar fi evident lucrul acesta. Iar dacă un muribund trebuie împărtăşit în toiul nopţii, deci, în afara unor pretinse “ore de program”, ar trebui să fie plătit dublu, sau pentru ore suplimentare. Există o hotărâre a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române prin care se interzice tuturor clericilor să facă parte din vreun sindicat. Chiar şi în cazul preoţilor care predau în învăţământ sau îşi desfăşoară activitatea în diverse instituţii, le este interzis cu desăvârşire lucrul acesta, presupunând că mai era nevoie de o atare interdicţie. Atâta vreme cât cineva doreşte să facă parte din cinul preoţesc sau călugăresc, el trebuie să respecte regulamentele în vigoare. El nu poate intra în cadrul clerului jurând strâmb şi apoi să lupte pentru schimbarea canoanelor în funcţie de bunul său plac sau de avantajele dorite.

– Câştigurile călugărilor, prin votul sărăciei, aparţin tot Bisericii. Un călugăr nu poate deţine o avere pe care să o testeze. Tot ceea ce este în patrimoniul lui, după intrarea în monahism, aparţine de drept Bisericii.

– Domnul Gabriel Mascas s-a autodenumit “lider sindical al preoţilor din Judeţul Constanţa”. Am arătat că nu există niciun sindicat al preoţilor în BOR. Dlui Mascas Gabriel îi este interzis cu desăvârşire să desfăşoare vreo lucrare harică, în conformitate cu prevederile art.4 alin.B lit c) din regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale BOR, aplicat în urma judecării gravelor abateri disciplinare ale celui menţionat. Dânsul a fost depus din treapta preoţiei. Reclamaţiile împotriva dumnealui au început în 1994, când îndeplinea funcţia de preot paroh la parohia Cernavodă I şi aveau drept obiect activitatea ruşinoasă sau jenantă pe care a desfăşurat-o acolo. Adăugaţi la acestea şi faptul că s-a căsătorit de patru ori şi că şi-a înaintat demisia din funcţia de paroh, ceea ce nu se poate admite conform Sfintelor Canoane. Judecarea şi problemele dlui Gabriel Mascas au început cu mult înainte de preluarea eparhiei Tomisului de către Înaltpreasfinţia Sa Arhiepiscopul Teodosie, în aprilie 2001.

Deci, când îl invitaţi pe acest domn la diferitele emisiuni televizate, să fiţi conştienţi că dânsul nu reprezintă pe nimeni şi nici nu este calificat să vorbească despre ortodoxie şi creştinism, domenii pe care nu le cunoaşte, nu le-a înţeles niciodată şi nu le-a iubit. Dânsul nu are chemare pentru activitatea misionară, l-aţi văzut desfăşurându-se. Deţinem un memoriu semnat de peste 380 de enoriaşi din Cernavodă care cereau numirea unui alt preot paroh şi îndepărtarea acestuia. Pe cine trebuia să pedepsim cu un astfel de reprezentant al Bisericii? Cine ar putea cere un sfat duhovnicesc şi cine şi-ar spune secretele unui astfel de duhovnic? După cum se vede prea bine, dânsul nu mai are drept ţel decât acela de a face rău. Nu-l mai ajutaţi întru îndeplinirea scopurilor sale rătăcite!

– În Biserică, există şi iertare şi reabilitare, dar nu pe căile pe care au mers cei care s-au gândit doar la binele propriu, trecând peste tot ceea ce înseamnă ortodoxie, Sfinte Canoane, Sfinte Evanghelii, Statute şi Regulamente.

Pomelnicele sau acatistele trimise prin e-mail nu sunt prin nimic în discordanţă cu spiritul creştin. Fiecare dintre noi înălţăm rugăciuni pentru cei dragi precum şi pentru cei care s-au dus dintre noi şi nu-şi mai pot uşura povara păcatelor vieţii. Un acatist sau un pomelnic, plătit sau nu, nu înseamnă că eşti absolvit de păcate prin poşta electronică, ci doar că, în afară de propriile rugăciuni, în sfintele altare, în timpul Sfintei Liturghii ortodoxe, preoţii noştri îi pomenesc în rugăciunile lor îndreptate către Dumnezeu, pe toţi aceia care doresc lucrul acesta şi care cred că le este de ajutor. Noi ne rugăm, dar ce ne va fi iertat, numai Dumnezeu va decide. Deci, acatistele şi pomelnicele înseamnă doar rugăciuni în afara celor proprii, nu absolviri de păcate. Credincioşii nu ştiu ce teancuri uriaşe de dosare de pomelnice se strâng în special la mănăstirile noastre şi pe care preoţii le citesc cu conştiinciozitate, smerenie şi evlavie.

– Biserica trăieşte din donaţii, încă de la înfiinţarea ei, de la Cincizecime, nu este ceva inventat de preoţii români spre a-şi umple buzunarele. Tot ceea ce dăm pentru Biserică nu dăm preotului sau episcopului, ci dăm de sufletul nostru, sau al celor care nu mai sunt. Dacă credem, atunci dăm, sau facem milostenie. Toate obiectele de cult aparţin de drept Bisericii şi patrimoniului naţional. Conform statutului BOR şi a regulamentelor vieţii monahale, nicio donaţie oferită pentru Biserică nu mai poate fi cerută înapoi sau returnată. Primirea prinoaselor aduse clerului este prevăzută în Sfintele Canoane şi nu constituie o ilegalitate. În cadrul Bisericii urmează să se stabilească ce destinaţie se dă tuturor donaţiilor sau prinoaselor. Doar astfel se pot finanţa operele de binefacere ale Bisericii sau întreţinerea lăcaşurilor de cult devenite monumente istorice pe care Ministerul Culturii nu are posibilitate să le susţină.

– Atacuri de o josnicie fără margini şi prin nimic documentate au avut loc la adresa IPS Teodosie  care a fost acuzat de colaborare cu Securitatea. Am oferit ziariştilor, în cadrul unor conferinţe de presă, dar şi în emisiuni televizate, două decizii definitive eliberate de CNSAS prin care se stipulează că Arhiepiscopul Tomisului IPS Teodosie nu a colaborat niciodată cu Securitatea şi evident că nici nu a făcut poliţie politică. Mai mult decât atât, s-a demonstrat categoric că împotriva dânsului s-a întocmit un fals dosar de securitate după ce acesta a devenit episcop vicar, în 1994. Am oferit presei filmul “În lumina adevărului” dedicat acestui subiect. Menţionăm că pentru toţi cei cărora le lipsesc filmele noastre, le ţinem la dispoziţie.

– Un alt subiect fals şi demonstrat drept o făcătură ordinară îndreptată împotriva Bisericii a fost acela cu aşa-zisul stareţ de la Basarabi bătând un trecător. Am postat pe internet şi a fost amplu preluată şi necontestată de nimeni demonstraţia faptului că nimeni din mica obşte de la Basarabi nu apare în acel film şi nici nu sunt cunoscute personajele care apar. Doar victima a fost suspect de repede cunoscută şi s-a arătat fără dubiu că minte.

Nu se pot amesteca legile sacre cu legile laice. Spre exemplu, este de notorietate hotărârea judecătorească prin care Tribunalul Constanţa a anulat caterisirea dlui Vasile Guriţă, apreciind, pe criterii doar de acei judecători cunoscute, că nu a avut loc un act de hulire la adresa Duhului Sfânt, precum şi că arhiepiscopul trebuia să ia act de comunicarea că dl Vasile Guriţă decide să iasă de sub ascultarea sa rămânând totuşi preot la aceeaşi biserică.. Această hotărâre aberantă, ca de altfel şi altele asemănătoare au foat anulate de forurile judecătoreşti superioare(Curtea de Apel) care au arătat că nu sunt competente în astfel de cauze. Legile speciale care guvernează BOR, cult recunoscut la noi, au prioritate faţă de restul legislaţiei, dar prea puţini judecători cunosc până acum lucrul acesta.

Personajele care de câţiva ani au declanşat cele mai stridente, clowneşti atacuri în mass-media au fost foştii preoţi, caterisiţii Chircu Traian, Vasile Guriţă şi fiul său Guriţă Ciprian, şi Marius Mustaţă împreună cu soţia sa, Mustaţă Ionela. Aceştia au declanşat şi multiple acţiuni penale sau civile. Parchetul sau DNA-ul au dat în toate cazurile Neînceperea Urmăririi Penale, apreciind că toate faptele reclamate împotriva Arhiepiscopiei, a IPS Arhiepiscop Teodosie al Tomisului sau a preoţilor, nu s-au confirmat. Toţi aceşti reclamanţi aveau căile canonice de încercare de reconsiderare a situaţiei lor. Biserica este mai mult decât tolerantă şi iertătoare, dar trebuie să demonstrezi o căinţă reală, ca să nu mai vorbim că a te situa în afara ascultării de ierarhul căruia ai ales iniţial să te supui este de neconceput. Toţi aceştia au alternat între cereri ipocrite de iertare şi linguşiri sau angajamente de îndreptare şi atacurile cele mai odioase, furibunde, împotriva tuturor reprezentanţilor Bisericii. Ţinând seama că aveau familii şi copii, Biserica a continuat să-i ajute, oferind să-i angajeze pe alte posturi sau plătind chiar ajutor pentru întreţinerea copiilor, în limitele legale prevăzute de statute şi regulamente, dar ei l-au primit cu viclenie, l-au considerat drept o batjocură sau au vrut să-l primească în afara cadrului legal, ceea ce nu se putea.

– În toate cererile lor de a fi iertaţi ei au avut în vedere o iertare totală, necondiţionată, ştergându-se şi gravele prejudicii aduse (Chircu Traian, peste 2,7 miliarde lei vechi, Mustaţă Marius, peste 1 miliard de lei vechi, etc, actele vorbesc) şi repunerea lor în drepturile anterioare izbucnirii conflictelor, respectiv,  să fie readuşi la epocile lor de glorie când au putut să păgubească atât de grav Biserica. Vă întrebăm pe dvs, credincioşii din donaţiile cărora au provenit miliardele care lipsesc, se poate concepe aşa ceva? Mai există vreo instituţie sau vreo persoană care să acorde undeva, cuiva, o astfel de iertare?

– Iată spicuiri din actele semnate de Mustaţă Marius:  “Regret profund toate cele întâmplate şi cu smerenie îmi cer iertare pentru atingerea adusă imaginii Arhiepiscopiei Tomisului şi tuturor celor care cu credinţă o slujesc Sau: “Este adevărat că nu întotdeauna am făcut cele mai bune acte, eu fiind un om de acţiune şi nu un om al hârtiilor”, şi aceasta o spune un protoiereu! Vă daţi seama cum a “întocmit” actele de gestiune? Şi continuă: “Mai precizez că şi dacă am greşit, cred că am fost pedepsit, am semnat şi o minută în care am fost de acord cu plata unor sume pentru a acoperi deficitul din Protoierie”, respectiv peste un miliard în total la Parohie si Protoierie conform Rechizitoriului procurorului. Ce simplu pare să fie pentru el! Semnezi o minută care nu te costă nimic şi o iei de la capăt!

Iar soţia lui, Mustaţă Ionela, recunoaşte şi ea: “Este adevărat că nu întotdeauna a întocmit actele necesare”. Şi această doamnă este juristă şi profesează acum avocatura, fiind înscrisă în “baroul constituţional”… Actele acestea le-au înaintat cei doi în toată mass-media. Noi le-am găsit la ziarul România liberă. Oare ziariştii nu le-au citit, ca să vadă cu cine au de-a face? Nu trebuie să faci anchete sau cercetări, pentru că prin aceste acte ei îşi trădează bolnava concepţie despre morală, cinste, preoţie, ascultare, etc. De ce li s-a mai acordat atât de multă atenţie prin invitarea lor ca să mai mintă şi în direct, la ore de vârf?

– Chircu Traian are şi el mai multe cereri de iertare, foarte originale: “Înalt Prea Sfinţite Părinte Arhiepiscop, Subsemnatul Chircu Traian, regretând profund erorile decizionale prin care am fost retras din structurile militare şi caterisit, îmi cer iertare în sensul repunerii mele în toate drepturile legitime de cleric militar deţinute anterior”. Fără comentarii! Sau: “mă adresez cu rugămintea de a-mi fi acordată iertarea necesară reintegrării mele în rândul clerului… angajându-mă să-mi retrag demersurile judiciare sau de altă natură împotriva acestor onorabile instituţii bisericeşti, să renunţ la revendicarea drepturilor personale prin mijloace mass-media…” Cum au fost îndeplinite aceste angajamente, ştie toată lumea. Şi după ce mai demult a jucat teatrul unei greve a foamei, acum, ultima sa găselniţă este cererea de a fi eutanasiat în prezenţa conducerii Arhiepiscopiei şi de a-i fi vândute organele, pentru acoperirea prejudiciilor din fosta parohie…

– Nimic din odiosul “reportaj”, de fapt înscenare, înfăptuită de către Petrică Răchită, Răzvan Chiruţă şi ziarul România Liberă nu s-a adeverit. După chiar declaraţiile lor în mass-media, nimeni din cler nu le-a cerut nimic, nu au fost înscrişi la Facultatea de Teologie ortodoxă din Constanţa. Mai mult, niciodată, în lumea ortodoxă, Petrică Răchită n-ar fi ajuns preot, oricât de mulţi bani, oricui i-ar fi oferit şi chiar de s-ar fi înscris şi-ar fi terminat Facultatea de Teologie. Dosarul de hirotonie, despre care se făcea vorbire în monstruosul lor film incriminator, ar fi evidenţiat faptul că soţia lui este catolică. Nu există şi n-a existat vreodată un precedent în care soţia unui preot ortodox să fie de altă confesiune, religie, cult, etc. Nu se poate, n-a existat şi nu va exista. Şi nu există corupţie la nivel înalt în Biserica Ortodoxă Română decât în vederile bolnave ale celor care judecă după ei înşişi.

Şi scandalul televizat de curând în parohia Mihail Kogălniceanu a fost orchestrat vădit răuvoitor. Şi acolo, Biserica a avut în vedere binele credincioşilor. Preotul paroh, din nefericire, a suferit un accident vascular cerebral. Ne rugăm să-şi revină în totalitate, dar chiar aşa fiind, vă puteţi imagina că ar putea sluji, spre exemplu, într-o zi toridă de vară, în plin soare, la sfinţirea unei troiţe, sau a unei maşini, sau la o înmormântare? Ar fi greu pentru oricine, darămite pentru cineva care a avut un accident vascular! Poate fi deranjat la orice oră din noapte să asiste un muribund? Pentru binele parohiei, a fost pus un alt preot paroh, care să poată face faţă misiunii, fără ca fostul paroh să fie dat afară  sau să fie scos din casa parohială. Repetăm, totul a fost făcut cu chibzuinţă, spre binele parohiei. Cui a folosit prezentarea aceea care bineînţeles că era şi trunchiată, şi îndreptată ca de obicei, împotriva ierarhului? E oare atât de greu sau de inacceptabil să se prezinte corect un eveniment?

Un alt subiect înfiorător şi cu reacredinţă răstălmăcit de nenumărate ori pentru a denigra şi a distruge, ca o adevărată lucrare diavolească, este Mănăstirea din Dorna Arini. Adevărul despre Sfânta mănăstire a fost arătat în frumosul film “Opriţi înaintarea pustiului (în sufletele oamenilor…)” pe care de asemenea l-am împărţit în mass-media şi-l ţinem la dispoziţia celor care nu-l au încă. Reamintim că tot ceea ce s-a făcut acolo s-a făcut cu mari sacrificii, prin donaţii particulare, că nu este un lăcaş luxos, că totul, fără nicio excepţie este făcut pentru binele Bisericii şi al credincioşilor, că s-a urmărit frumuseţea ca mijloc de exprimare şi binefacerile drept target. Mai mult încă, prin eforturile Arhiepiscopiei Tomisului şi ale Arhiepiscopului Teodosie s-au născut acolo nu una, ci două mănăstiri: Dorna Arini şi Prislop! Mari eforturi şi lupte în instanţă au însoţit şi pe cea de-a doua ctitorie, dar se spune că o cale care nu prezintă piedici nu duce nicăieri. Cu sute de ani în urmă, mănăstirile înfiinţau şcoli pe lângă ele, tiparniţe, laboratoare, susţineau oamenii de ştiinţă şi artele, pe marii artişti, pe marii muzicieni. Toată cultura şi progresul timp de o mie de ani le datorăm Bisericii. De ce oare acum eforturile cinului monahal de a se pune în slujba oamenilor ajutându-i să vină să participe la slujbe, sau înfiinţând pentru ei cabinete medicale, trebuie să suscite atât de multă adversitate? Urmăriţi din nou filmul nostru şi nu ne îndoim că veţi vedea lucrurile în justa lor lumină.

Biserica este autonomă şi are monopol asupra producerii şi vânzării lumânărilor, veşmintelor bisericeşti, obiectelor de cult etc.  (Legea 103 din 1992). Orice firmă care încalcă această lege aduce atingere veniturilor posibile ale Bisericii, furând practic de la Biserică, pentru cine poate trăi împăcat cu acest gând. Lucrul acesta este valabil şi pentru cei ce vând lumânări în Obor sau calendare bisericeşti de anul nou, şi pentru cei cu afaceri pe picior mare, dar şi pentru cei care caută să profite de un preţ mai redus, încurajându-i pe precupeţi prin achiziţionarea mărfurilor lor. Biserica nu este bogată şi se cere sau se aşteaptă foarte mult de la ea. Dacă ţara este săracă, şi Biserica este săracă. Şi reciproc.

Credem că acestea au fost cele mai importante subiecte ale ultimilor ani.

Vă rugăm să păstraţi aceste pagini spre a le mai putea consulta ulterior şi eventual să le daţi şi colegilor dvs spre buna lor informare, pentru ca la noile explozii de ură care vor urma împotriva Bisericii (să nu vă îndoiţi de asta), împotriva Arhiepiscopiei Tomisului sau împotriva Înaltpreasfinţiei Sale Arhiepiscopul Teodosie, să puteţi fi preveniţi şi să fiţi vigilenţi. Şi nu uitaţi că Biserica ne cuprinde cu acoperământul ei pe noi toţi, fiind dincolo de timp şi de viaţă şi că Dumnezeu le vede pe toate. Scrie în Psaltire, cea mai citită carte  din Vechiul Testament, că “începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu”. Toţi cei ce suntem botezaţi întru Hristos, facem parte din Biserica Ortodoxă Română şi depinde mult de noi atât apărarea ei, cât şi ceea ce are să devină. În rest, puteţi scrie orice veţi crede de cuviinţă.

Departamentul Juridic

Biroul de Presă şi Comunicare al Arhiepiscopiei Tomisului

NB: Sublinierile din text ne aparțin.