Monthly Archives: August 2011

Toleranţă şi mărturisire

 Auzim tot mai des în ultima vreme că trebuie să mărturisim. Cu asta sunt de acord. Rămâne problema: ce sau pe cine mărturisim? Această problematică atinge foarte multe aspecte, însă eu mă voi opri asupra unuia specific: mărturisirea manifestată prin intoleranţa faţă de aproapele, girată de autosuficienţa personală. Din această autosuficienţă personală, unii dintre noi cred că sunt datori să-i apostrofeze pe toţi cei care nu calează cu principiile pe care ei le cred cu tărie ca fiind „evanghelice”. Nu ştiu din ce motive, se întâmplă să întâlnesc situaţii, sau să mi se povestească despre asemenea situaţii, în care creştini cu „ştate” mai vechi în ce priveşte mersul la Biserică se comportă cu multă vehemenţă faţă de fraţi de-ai lor întru credinţă, dar care nu sunt atât de „cunoscători” într-ale credinţei, comportamentului în biserică, vestimentaţiei şi alte astfel de aspecte. Văd fete care, dacă vin de mai mult de 3-4 ani la biserică, au uitat cum erau ele înainte şi le tratează cu superioritate, abţinându-se cu greu să nu le atragă atenţia la fiecare „eroare” fetelor mai noi în Biserică, mai ales când vine vorba de vestimentaţie. În loc să-şi aducă aminte cum se îmbrăcau ele la începutul venirii lor la Biserică şi că oamenii pe care i-au întâlnit atunci au avut răbdare cu ele, nu le-au cicălit, ci L-au lăsat pe Hristos să-Şi facă lucrarea Sa în inima lor, unele dintre ele scrâşnesc din dinţi la fiecare fustă mai scurtă sau la orice decolteu mai necuviincios. Nu fac aici apologia unei astfel de vestimentaţii, ci doar m-aş bucura să văd mai multă înţelegere faţă de cei mai puţin pricepuţi. În contextul de azi, trebuie să fim foarte conştienţi că cei care au, să zicem, 25 de ani, au fost feriţi de 5 ani de intoxicare sexuală masivă prin interimediul mass-media, faţă de cei care au 20 de ani.

Ne bazăm această părere pe faptul că lupta împotriva decenţei şi a bunul simţ care se dă (şi) prin mass-media se înteţeşte de la lună la lună. Astfel, cei cu vârste mai mari au prins perioade mai puţin anormale decât cei cu vârste mai mici. Altfel a prins televizorul cineva de 30 de ani (cu desene animate gen Perrine, Heidi, Sandy Belle, cu cursuri de limbi străine pe TVR, cu emisiuni de cultură şi pe posturile comerciale), faţă de cineva de 20 de ani, care nu aude despre Eminescu decât în contexte negative, care dacă a deschis televizorul în ultimii 10 ani a reuşit să-şi bage în suflet o mare avalanşă se mizerii pe care acum se străduieşte să le discearnă şi să le cureţe. În acest context, sunt de părere că ar trebui să avem o mai mare îngăduinţă pentru tinerii care nu se comportă în Biserică atât de decent pe cât s-ar cuveni. Nu să-i încurajăm în a-şi continua modul de viaţă de dinaintea venirii lor la Biserică, ci să-i înconjurăm cu dragostea şi înţelegerea noastră. Să simtă că au ajuns acasă, că au fraţi mai mari care le poartă cu adevărat de grijă, nu care îi sufocă cu nişte principii care lor, începători fiind, li se par sterile şi lipsite de sens.

În aceeaşi linie, aş vrea să mai abordez, pe scurt, un caz: am văzut ieri pe Facebook (da, am pagină de Facebook) un articol postat pe site-ul Ortodoxia Tinerilor[1]: http://www.ortodoxiatinerilor.ro/tinerii-in-societate/ispite-feminine/18155-epilarea-consecinta-a-indecentei.html.

Este un articol care condamnă epilarea la femei. Nu o face într-un mod barbar, doar că am mai auzit astfel de păreri şi, nu ştiu cum se face că, numai de la bărbaţi. De ce oare nu le lasă bărbaţii pe femei să-şi dezbată problemele între ele? Nu cred că bărbaţii ar avea aceeaşi deschidere dacă femeile ar dori să stabilească norme care îi privesc doar pe ei. De asemenea, mi se pare că o părere cum că femeile nu ar trebui să se epileze este din capul locului extremistă – nelăsând loc pentru nuanţări şi diferitele contexte în care o femeie trebuie neapărat să se epileze – şi ipocrită în acelaşi timp, întrucât nu cred că autorul acelui material are/sau i-ar face plăcere să aibă, o prietenă/soţie care să aibă păr în orice loc al corpului. Ori poate sunt eu prea modernist sau nu am înţeles bine mesajul. Nu vreau să intru în polemică cu nimeni. Oricum, articolul a suscitat numeroase comentarii (de ordinul multor zeci).

Nu aş vrea să se creadă că încurajez vreo modă anume în Biserică sau că îmi place laxismul moral. Doar că vreau să atrag atenţia că lipsa noastră de tact îi poate îndepărta pe oameni de Biserică, iar „cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării” (Matei XVIII, 6). Am putea fi mai îngăduitori, ca să încercăm şi noi să urmăm Sfântului Apostol Pavel, care spunea „cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc; tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii” (I Corinteni IX, 22). Să nu ne înşelăm crezând că nu vom da socoteală că l-am îndepărtat pe fratele nostru de Biserică! Să nu credem că dacă îl mustrăm pe fratele nostru cu „dreptate”, iar acela se va sminti, nu vom răspunde înaintea lui Dumnezeu! A-l învăţa şi a-l îndrepta pe celălalt nu este o lucrare aşa de uşoară pe cât ar părea. Nu degeaba spune Sfântul Apostol Pavel că „pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor”. Vedem că în Biserică există o rânduială pentru ca lucrurile să se desfăşoare conform înţelepciunii lui Dumnezeu. Nu zic că trebuie să fim nepăsători la greşeala celuilalt, în sensul de a-l lăsa să se afunde în necunoaştere, dar nu cred că toţi trebuie să ne erijăm în a fi învăţători. Sfântul Maxim Mărturisitorul îndeamnă la multă grijă în acest sens, pentru că „mulţi suntem astăzi care conturbăm prin cuvinte, iar cei care învaţă prin faptă sau se lasă învăţaţi sunt foarte puţini” (Cuvânt înainte la Cele patru sute de capete despre rugăciune, în Filocalia, vol. II). Tendinţa de a-l „corija” pe celălalt la fiecare pas s-ar putea să ascundă, în acelaşi timp, şi o oarecare doză de mândrie, aspect asupra căruia nu doresc să insist acum; iar părerile conform cărora trebuie să-l tragi de mănecă pe celălalt la fiecare greşeală, le consider „pompieristice”. Spre amintire, aduc în discuţie momentul când Sfântului Siluan Athonitul, din nepurtare de grijă, le-a servit celorlalţi membri ai familiei mâncare de dulce într-o zi de post, iar tatăl lui i-a atras atenţia asupra acestui fapt abia după jumătate de an. Noi nu mai ţinem minte greşelile fraţilor noştri peste jumătate de an – lucru care arată că de fapt nu avem grijă de ei, în sensul de a cere pentru ei iertare de la Dumnezeu, cum avea tatăl Sfântului Siluan – dar, nu vrem să ratăm nicio ocazie de a-i muştrului pe moment, spre lauda „ştiinţei” noastre celei multe. Cu nădejdea că nu voi fi interpretat tendenţios, vă doresc o comuniune adevărată (plină de dragoste şi de Adevăr) cu fraţii voştri duhovniceşti.

Un om…


[1] . Nu pot să spun că urmăresc acest site, deci nu am o părere formată despre el. Cel mult, nu-mi displace (momentan). De altfel, sunt un admirator al încercărilor de a face credinţa cunoscută tinerilor.

Advertisements

Cioc-oii vechi şi noi – partea I

REFERINȚĂ: http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/catedrala-daniel-ctitorul-in-forta-66164.html

Foaie verde de platanu,

Auzit-aţi de-un scribanu,

Costinel şi Rogozanu?

Costi Rogozanu, vechiul nost’ pretin, s-a apucat iar de scris. Despre P(rea)F(aceristul) Daniel, care în timpul liber chiar este Patriarhul BOR. Buuun! Veţi spune că aceasta este o temă deja răsuflată. De acord. Numai că tonul domnului Rogozanu s-a schimbat un picuţ. E mai moale, mai pufos, mai cocolinic. Nu pot decât să-l felicit pe stimabilul autor pentru decizia-i chibzuită. Mai ales că aşa se cade unui păstrielnic peste „podoabele” verbale ce se bulucesc în presă.

Totuşi, chiţibuşar fiind eu, mă voi apleca asupra unor probleme delicate pe care le ridică textul. Deci, să mânem preţ de câteva cuvinte asupra unora din paragrafele (în)condeiate de Costi al nostru.

1. Concluziile „documentarului” emis de Deutsche Welle[1] fac parte din programul declamativ antiortodox al asurienilor: „Cheltuim din bugetul de stat, ăla din care tăiem drastic cînd vine vorba de sănătate, educaţie. Se alocă bani serioşi pentru personalul clerical.  Se alocă bani pentru Catedrala neamului. Ba chiar se intenţionează transferarea unor obligaţii ale statului din sfera asistenţei sociale înspre caritate bisericească.

a. există nişte inconsecvenţe verbale care, personal, mă amuză. Prin utilizarea persoanei I plural în prima frază[2] (cheltuim, tăiem), autorul se apropie prieteneşte de cititor, vrând – chipurile – să-l responsabilizeze. Problema despre care urmează să discutăm ne priveşte pe toţi – ar zice domnul Rogozanu. Cu fraza a II-a, păşim agale în sfera reflexivului impersonal care guvernează această ţară. Aflăm că se alocă, ba mai mult, se intenţionează. Despre subiectul logic al acestor două acţiuni cititorul este lăsat să ghicească că se află undeva în pestriţul politic românesc.

b. vechile păcate ale domnului Rogozanu continuă să-i gâdile plăcut degeţelul harnic ce apasă cu fervoare tastatura. La o întrebare serioasă ca „ce anume se alocă?”, un aşa răspuns: bani serioşi. Ştiu din celălalt articol criticat de mine (bulinuţele 1 şi 7) că autorul nostru are o problemă cu cifrele. Dar altceva mă frământă acum. La ce anume se referă epitetul serioşi? La o anume conduită a banului sau la faptul că bancnotele sunt în-seriate? Sau, poate (aşa cum cred eu), sintagma în discuţie (bani serioşi) este o metaforă politic(oas)ă ONG-istă? În acest caz: Jos estetizanţii! – după cun poetic afirmă domnul Rogozanu într-un alt articol al dumisale.

c. Întrebare: sunt una sau două alocaţii (bani serioşi), distribuite una către personalul clerical, iar cealaltă către Catedrala repudiată încă dinainte de „naştere”? Nu reiese clar din text.

d. Iar acum bombonica marca Rogozanu: se intenţionează transferarea etc. Buun! Propun o scurtă divagaţie lămuritoare. Urmăream vara asta la ProTV (post tv. uneori vizionabil) o ştire despre „ravagiile” făcute de furtunile abătute asupra ţării noastre. Spre finalul discursului său grav, afectat, crainicul transmitea că în Portul Constanţa, din cauza vântului care bătea teribil, o macara s-a pră(buşit) iar o a doua era cât pe ce să cadă… M-a pocnit în cap asemănarea macaralei însprecăzânde cu drobul de sare ce, pe un fundal „muzical” de smiorcăială feminină,  intenţiona (personificare intenţionată) să cadă de pe sobă tocmai în capul unui copil dintr-o anume poveste…poveste pe care autorul ei intenţiona să o…dar în cele din urmă…

2. Despre problema rezervaţiei Ceahlău, despre legalitatea ei şi despre ce i se năzărise „Adevărului” intenţionează Biserica lângă vârful Toaca, sus-sus (şi, totuşi, nu chiar aşa de Sus):

http://www.basilica.ro/ro/stiri/casa_panaghia_de_pe_ceahlau_denota_grija_bisericii_pentru_protejarea_mediului_natural.html

http://www.basilica.ro/ro/stiri/casa_monahala_%27panaghia%27_de_pe_ceahlau_nu_este_hotel.html

3. Cică: Ctitoria în forţă are şi dispreţ faţă de lege (vide 2), şi tupeul de a colecta bani cu nemiluita în perioadă de criză. Biserica va intra în forţă în noul interval electoral. Sînt bani de luat. Iar politicieni să-i spună “NU” încă nu s-au născut.

a. Nu întrevăd în viitorul apropiat reconcilierea domnului Rogozanu cu preţioasele şi mult doritele cifre: cam cât ar traduce în litere sintagma bani cu nemiluita?

b. Dacă există bani de luat, există şi bani de dat, undeva, în acel abstract şi pestriţ ceva-acolo, din care cheltuim şi tăiem. BOR să fie vinovatul pentru politicile monetare-sociale-culturale-etc. (aş zice) de râs (dacă n-ar fi tocmai pe dos) ale poli(tic)ienilor?

Cam atât. Mă bucur că domnul Rogozanu nu a scris mai mult. Să-i ţină Dumnezeu năravul!

Theodoros


[2] O precizare necesară (pre limbaj neacademic). Formal, verbele cheltuim şi tăiem sunt personale. Totuşi, pot fi asociate nuanţei impersonale reflexive: se cheltuieşte, se taie.