Toleranţă şi mărturisire

 Auzim tot mai des în ultima vreme că trebuie să mărturisim. Cu asta sunt de acord. Rămâne problema: ce sau pe cine mărturisim? Această problematică atinge foarte multe aspecte, însă eu mă voi opri asupra unuia specific: mărturisirea manifestată prin intoleranţa faţă de aproapele, girată de autosuficienţa personală. Din această autosuficienţă personală, unii dintre noi cred că sunt datori să-i apostrofeze pe toţi cei care nu calează cu principiile pe care ei le cred cu tărie ca fiind „evanghelice”. Nu ştiu din ce motive, se întâmplă să întâlnesc situaţii, sau să mi se povestească despre asemenea situaţii, în care creştini cu „ştate” mai vechi în ce priveşte mersul la Biserică se comportă cu multă vehemenţă faţă de fraţi de-ai lor întru credinţă, dar care nu sunt atât de „cunoscători” într-ale credinţei, comportamentului în biserică, vestimentaţiei şi alte astfel de aspecte. Văd fete care, dacă vin de mai mult de 3-4 ani la biserică, au uitat cum erau ele înainte şi le tratează cu superioritate, abţinându-se cu greu să nu le atragă atenţia la fiecare „eroare” fetelor mai noi în Biserică, mai ales când vine vorba de vestimentaţie. În loc să-şi aducă aminte cum se îmbrăcau ele la începutul venirii lor la Biserică şi că oamenii pe care i-au întâlnit atunci au avut răbdare cu ele, nu le-au cicălit, ci L-au lăsat pe Hristos să-Şi facă lucrarea Sa în inima lor, unele dintre ele scrâşnesc din dinţi la fiecare fustă mai scurtă sau la orice decolteu mai necuviincios. Nu fac aici apologia unei astfel de vestimentaţii, ci doar m-aş bucura să văd mai multă înţelegere faţă de cei mai puţin pricepuţi. În contextul de azi, trebuie să fim foarte conştienţi că cei care au, să zicem, 25 de ani, au fost feriţi de 5 ani de intoxicare sexuală masivă prin interimediul mass-media, faţă de cei care au 20 de ani.

Ne bazăm această părere pe faptul că lupta împotriva decenţei şi a bunul simţ care se dă (şi) prin mass-media se înteţeşte de la lună la lună. Astfel, cei cu vârste mai mari au prins perioade mai puţin anormale decât cei cu vârste mai mici. Altfel a prins televizorul cineva de 30 de ani (cu desene animate gen Perrine, Heidi, Sandy Belle, cu cursuri de limbi străine pe TVR, cu emisiuni de cultură şi pe posturile comerciale), faţă de cineva de 20 de ani, care nu aude despre Eminescu decât în contexte negative, care dacă a deschis televizorul în ultimii 10 ani a reuşit să-şi bage în suflet o mare avalanşă se mizerii pe care acum se străduieşte să le discearnă şi să le cureţe. În acest context, sunt de părere că ar trebui să avem o mai mare îngăduinţă pentru tinerii care nu se comportă în Biserică atât de decent pe cât s-ar cuveni. Nu să-i încurajăm în a-şi continua modul de viaţă de dinaintea venirii lor la Biserică, ci să-i înconjurăm cu dragostea şi înţelegerea noastră. Să simtă că au ajuns acasă, că au fraţi mai mari care le poartă cu adevărat de grijă, nu care îi sufocă cu nişte principii care lor, începători fiind, li se par sterile şi lipsite de sens.

În aceeaşi linie, aş vrea să mai abordez, pe scurt, un caz: am văzut ieri pe Facebook (da, am pagină de Facebook) un articol postat pe site-ul Ortodoxia Tinerilor[1]: http://www.ortodoxiatinerilor.ro/tinerii-in-societate/ispite-feminine/18155-epilarea-consecinta-a-indecentei.html.

Este un articol care condamnă epilarea la femei. Nu o face într-un mod barbar, doar că am mai auzit astfel de păreri şi, nu ştiu cum se face că, numai de la bărbaţi. De ce oare nu le lasă bărbaţii pe femei să-şi dezbată problemele între ele? Nu cred că bărbaţii ar avea aceeaşi deschidere dacă femeile ar dori să stabilească norme care îi privesc doar pe ei. De asemenea, mi se pare că o părere cum că femeile nu ar trebui să se epileze este din capul locului extremistă – nelăsând loc pentru nuanţări şi diferitele contexte în care o femeie trebuie neapărat să se epileze – şi ipocrită în acelaşi timp, întrucât nu cred că autorul acelui material are/sau i-ar face plăcere să aibă, o prietenă/soţie care să aibă păr în orice loc al corpului. Ori poate sunt eu prea modernist sau nu am înţeles bine mesajul. Nu vreau să intru în polemică cu nimeni. Oricum, articolul a suscitat numeroase comentarii (de ordinul multor zeci).

Nu aş vrea să se creadă că încurajez vreo modă anume în Biserică sau că îmi place laxismul moral. Doar că vreau să atrag atenţia că lipsa noastră de tact îi poate îndepărta pe oameni de Biserică, iar „cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării” (Matei XVIII, 6). Am putea fi mai îngăduitori, ca să încercăm şi noi să urmăm Sfântului Apostol Pavel, care spunea „cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc; tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii” (I Corinteni IX, 22). Să nu ne înşelăm crezând că nu vom da socoteală că l-am îndepărtat pe fratele nostru de Biserică! Să nu credem că dacă îl mustrăm pe fratele nostru cu „dreptate”, iar acela se va sminti, nu vom răspunde înaintea lui Dumnezeu! A-l învăţa şi a-l îndrepta pe celălalt nu este o lucrare aşa de uşoară pe cât ar părea. Nu degeaba spune Sfântul Apostol Pavel că „pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor”. Vedem că în Biserică există o rânduială pentru ca lucrurile să se desfăşoare conform înţelepciunii lui Dumnezeu. Nu zic că trebuie să fim nepăsători la greşeala celuilalt, în sensul de a-l lăsa să se afunde în necunoaştere, dar nu cred că toţi trebuie să ne erijăm în a fi învăţători. Sfântul Maxim Mărturisitorul îndeamnă la multă grijă în acest sens, pentru că „mulţi suntem astăzi care conturbăm prin cuvinte, iar cei care învaţă prin faptă sau se lasă învăţaţi sunt foarte puţini” (Cuvânt înainte la Cele patru sute de capete despre rugăciune, în Filocalia, vol. II). Tendinţa de a-l „corija” pe celălalt la fiecare pas s-ar putea să ascundă, în acelaşi timp, şi o oarecare doză de mândrie, aspect asupra căruia nu doresc să insist acum; iar părerile conform cărora trebuie să-l tragi de mănecă pe celălalt la fiecare greşeală, le consider „pompieristice”. Spre amintire, aduc în discuţie momentul când Sfântului Siluan Athonitul, din nepurtare de grijă, le-a servit celorlalţi membri ai familiei mâncare de dulce într-o zi de post, iar tatăl lui i-a atras atenţia asupra acestui fapt abia după jumătate de an. Noi nu mai ţinem minte greşelile fraţilor noştri peste jumătate de an – lucru care arată că de fapt nu avem grijă de ei, în sensul de a cere pentru ei iertare de la Dumnezeu, cum avea tatăl Sfântului Siluan – dar, nu vrem să ratăm nicio ocazie de a-i muştrului pe moment, spre lauda „ştiinţei” noastre celei multe. Cu nădejdea că nu voi fi interpretat tendenţios, vă doresc o comuniune adevărată (plină de dragoste şi de Adevăr) cu fraţii voştri duhovniceşti.

Un om…


[1] . Nu pot să spun că urmăresc acest site, deci nu am o părere formată despre el. Cel mult, nu-mi displace (momentan). De altfel, sunt un admirator al încercărilor de a face credinţa cunoscută tinerilor.

Advertisements

2 responses to “Toleranţă şi mărturisire

  1. Foarte, foarte bun articolul! Aș mai adăuga și cuvintele Ap. Pavel, care sfătuiește ca pruncului să i se dea lapte, iar omului matur carne, și nu invers …

  2. Ma bucur de aceasta perspectiva echilibrata asupra situatiei. Ar fi bine ca si ceilalti sa lase oamenilor libertatea personala pe care a daruit-o Dumnezeu. Iubirea de aproapele nu inseamna sufocarea lui cu directive intransigente.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s