Monthly Archives: January 2012

Gânduri de An Nou (sau de sfârşit de… an?…). Părintele Stareț Efrem, noua ordine mondială și mărturia ortodoxă.

E (probabil) în firea noastră [a oamenilor] ca la anumite date-simbol să facem un „bilanţ” al acţiunilor noastre, a ceea ce am făcut bine, a ceea ce am făcut rău; a ceea ce nu am făcut, deşi ar fi trebuit să facem. Dacă nu mă înşel, cred că un astfel de moment îl parcurgem mai toţi în preajma graniţei dintre ani.

Nu aş fi scris aceste rânduri dacă nu aş fi avut drept motivaţie cele ce se întâmplă cu Părintele Stareţ Efrem al Mănăstirii Vatoped. Pentru cei care încă nu sunteţi la curent cu „orchestraţia” care se pune la cale împotriva lui, vă recomand următorul link: http://vatopaidi.wordpress.com/2011/12/28/vatopaidi-causes-and-strategic-targets/. Dacă vă abonaţi la blogul respectiv, veţi primi mai multe informaţii despre acest subiect.

Pentru mine, ca unul ce am avut bucuria şi binecuvântarea de a-l cunoaşte pe Părintele Efrem, ceea ce se întâmplă zilele acestea este cu totul şi cu totul fabulos. Este ceva ce nu m-aş fi aşteptat să văd atât de curând. Nu că m-aş fi aşteptat vreodată să-l văd pe Părintele Efrem închis, dar chiar că nu m-aş fi aşteptat la o ofensivă plină de ură împotriva Bisericii. Nu atât de curând… Iată, însă, că mintea omenească nu le poate vedea pe cele ce nu se arată decât unor minţi duhovniceşti. Este limpede pentru toată lumea că acţiunea „băieţilor de la butoane” nu îl vizează pe Părintele Efrem, ci că vrea să lovească în ceea ce reprezintă el, chiar dacă nu până la identificare: credinţa creştină, stareţul celei mai cunoscute şi influente mănăstiri din toată lumea ortodoxă, dragostea pentru neam şi pentru aproapele, idealul unei vieţi trăite în sfinţenie.

Este îngrijorător cât de pe faţă au început să se întâmple lucrurile. Ni se inoculează că trăim în democraţie, când, de fapt, lucrurile nu stau chiar aşa. Ca un mic exemplu, fără a detalia, ideea de “Statele Unite” ale Europei este o năzuinţă de-a lui Hitler, năzuinţă pe care o aplică sfidător păpuşarii UE. Dacă am trăi în democraţie, părerile noastre ar conta în mod real. Dar, se pare că nu e cazul la noi. Faptul că ne exprimăm opţiunile electorale o dată la patru-cinci ani e aproape (dacă nu chiar egal cu) zero. Oricine ar fi cei care câştigă alegerile, lucrurile în România merg în acelaşi sens: novus ordo seclorum. Toţi cei care au şanse să ajungă în puncte de decizie sunt, după părerea mea (care poate sună cam drastic) nişte trădători de ţară, care ne-au vândut unor interese pe care, de cele mai multe ori, nici măcar nu le bănuim.

Ştiu că sunt mulţi oameni care refuză să conştientizeze că există masonerie, clubul bilderberg (am scris special cu litere mici), clubul celor două sute, trilaterala şi cine mai ştie câte şi mai câte. Din punctul meu de vedere, atitudinea de a nega realitatea acestor organizaţii este de fapt un refuz al gândirii; oamenii nu vor să admită existenţa unor astfel de structuri. Altiminteri, ar trebui să-şi pună multe întrebări care ar necesita răspunsuri. Care răspunsuri nu ar fi uşor de dat şi ar “facilita” pierderea câtorva ore bune de somn.

Totuşi, nu am intenţia să fiu alarmist ori apocaliptic ori “altceva de acest fel”. Ceea ce în(demn) este să cunoaştem ce se întâmplă în jurul nostru; un bun creştin nu poate fi un bun ignorant. Tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru ar trebuie să ne intereseze. Chiar dacă spunem că nu ne afectează pe noi la nivel personal, îl afectează pe aproapele nostru, iar asta ar trebui să fie ca şi cum ne-ar afecta pe noi înşine. Trebuie să ştim că sunt (au fost şi vor fi) unii care vor să ne înrobească! Trebuie să le cunoaştem metodele şi scopurile, dar atât! Să nu ne pierdem în a căuta prea multe informaţii despre ei şi acţiunile lor, că altfel ne tulburăm şi nu ne mai ocupăm de cele cu adevărat importante.

Am un prieten care într-o perioadă s-a documentat despre tot ce înseamnă noua ordine mondială (evit sintagma teoria conspiraţiei întrucât nu este o teorie, din moment ce este un lucru devenit de mult timp public). La un moment dat, în urma unei conversaţii în care i-am sugerat să încerce să nu se mai ocupe cu acest subiect, pentru că se tulburase destul de mult (se umpluse şi de ură împotriva “lor”, ceea ce e tot o lucrare a diavolului în sufletul nostru, chiar dacă tot ce fac ei e demn de cel mai adânc dispreţ, ei fiind cei care pregătesc venirea lui antihrist), acest prieten a renunţat să mai caute informaţii despre ei. La ceva timp i-am trimis pe mail un mic comentariu al Părintelui Zaharia Zaharou la cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Căci am judecat să nu ştiu între voi altceva, decât pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit” (II Corinteni 2, 2). Îmi trimite răspuns: „Domnul să te bincuvânteze! Începusem iar să-mi pierd timpul şi liniştea căutând despre masoni şi textul ăsta a venit la fix!”

Dacă ajungem să conştientizăm că tot ce se întâmplă în jurul nostru nu e de glumă, avem datoria de a face ceva. La modul real şi concret, nu la modul de a face scandal. Iar în primul rând, cel mai serios lucru pe care îl putem face este să devenim teofori, iar atunci Dumnezeu va avea prin cine să-Şi facă voia Sa. Dar dacă noi vom rămâne pe mai departe robi ai păcatului şi doar vom deplânge situaţia în care ne găsim, vom fi foarte de plâns şi ne vom afla şi piedică în calea voii lui Dumnezeu prin faptul că nu Îi vom putea înfăţişa trupul şi sufletul nostru curat, fără prihană, gata a sluji voia Sa. Să nu ne amăgim: „ceea va semăna omul, aceea va şi secera! Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică” (Galateni 6, 7-8).

Mărturia adevărată aceasta este: să fie omul purtător de Dumnezeu. Iar celelalte se vor adăuga lui, bineînţeles, de la Dumnezeu. Iar în ce priveşte nebunia masonilor şi a celor ca ei, vă propun spre lectură profeticul Psalm 2. Vă invit să-l citiţi aplicat la subiectul de mai sus:

 1. Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi popoarele au cugetat deşertăciuni?

2. S-au ridicat împăraţii pământului şi căpeteniile s-au adunat împreună (textul grecesc: întru una. Adică arată unitatea lor, deşi e vorba de ceva rău) împotriva Domnului şi a unsului Său, zicând:

3. «Să rupem legăturile lor şi să lepădăm de la noi jugul lor!».

4. Cel ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii şi Domnul îi va batjocori pe ei!

5. Atunci va grăi către ei întru urgia Lui şi întru mânia Lui îi va tulbura (este folosit un verb foarte tare «taraso», care are sensul de «a cutremura») pe ei;

6. Iar Eu sunt pus împărat de El peste Sion, muntele cel sfânt al Lui, vestind porunca Domnului.

7. Domnul a zis către Mine: „Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut!

8. Cere de la Mine şi-Ţi voi da neamurile moştenirea Ta şi stăpânirea Ta marginile pământului.

9. Le vei paşte pe ele cu toiag de fier; ca pe vasul olarului le vei zdrobi!”

10. Şi acum împăraţi, înţelegeţi! Învăţaţi-vă toţi care judecaţi pământul!

11. Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi de El cu cutremur.

12. Luaţi învăţătură, ca nu cumva să Se mânie Domnul şi să pieriţi din calea cea dreaptă, când se va aprinde degrab mânia Lui! Fericiţi toţi cei ce nădăjduiesc în El.

Bine ar fi să nu-i lăsăm să ne subjuge după planurile lor, dar nu luptând împotriva lor cu aceleaşi arme ca şi ei, căci aşa devenim ca ei… ci cu arme duhivniceşti să luptăm. O să redau mai jos câteva rînduri culese cu ocazia evenimentelor din jurul arestării Părintelui Efrem:

 Trebuie să existe oameni care să se sacrifice pentru neam. Altfel va cădea cerul pe noi. Dacă cineva va face bine celorlalţi, răsplata este harul şi bucuria de la Dumnezeu, prigoana şi clevetirea de la oameni. Spune Sf. Isaac Sirul că dacă faci un lucru şi nu îţi vine ispită, înseamnă că nu l-ai făcut cum trebuia. E nevoie să dovedeşti că ai făcut acest lucru pentru Dumnezeu, pentru bine şi nu pentru slava deşartă. Îmi amintesc că în urmă cu câţiva ani unul dintre primii atacatori ai p. Stareţ Efrem scria într-o gazetă «Cum îndrăzneşte Efrem să spună că Îmi port crucea???» Ziaristul respectiv a fost luat de valul istoriei în timp ce Părintele Egumen Efrem a rămas exemplu şi rugător pentru neam în faţa lui Dumnezeu. Cine nu urmează lui Hristos dispare în neant. Aşa judecă istoria. Toţi suntem călători pe drumul nostru către desăvârşire, în spirala noastră către Dumnezeu. Însă avem nevoie de jaloane, avem nevoie de exemple, de stâlpi care să mai ţină cerul să nu cadă pe noi. E nevoie de rugători pentru neam care să acopere nimicnicia noastră. Şi la lumina lor poate că ne vom încălzi şi noi puţin. (http://vatopaidi.wordpress.com/2011/12/19/spod64/).

Şi încă un text, de la Sfântul Ioan Gură de Aur:

 Dacă diavolul stă ascuns în fratele tău sau într-un prieten scump sau în soţia ta sau în cineva din cei foarte apropiaţi ţie, îţi dă vreun sfat neporivit, nu trebuie să primeşti sfatul de dragul celui ce ţi-l dă, ci îndepărtează pe cel ce-ţi grăieşte, din picina sfatului lui pirzător de suflet. Multe de acestea face şi acum diavolul, luând masca prieteniei; pare că ne este binevoitor, dar ne spune cuvinte pierzătoare de suflet, mai ucigătoare ca otrava. A diavolului este a linguşi pentru a vătăma; a lui Dumnezeu a învăţa pentru a fi de folos. Să nu ne facem socoteli greşite şi să nu căutăm cu orice chip să ducem o viaţă lipsită de griji[1].

Să căutăm să fim anul acesta cu mai multă luare-aminte şi cu mai multă trezvie! Faceţi, fiecare dintre voi, ca anul care vine să fie unul mai bun decât cel care a trecut. Unul cu mai puţine căderi şi cu mai multe urcuşuri. Unul cu mai multă dragoste şi cu mai puţină amăreală. Unul mai aproape de Dumnezeu!

Un om


[1] Vezi Omilii la Matei, p. 161.

Despre mâini şi mâini-i 2012 (răspuns la mail-ul „Mâinile lui Albert”)

… am primit de curând următorul e-mail:

Mâini în rugăciune

În secolul al XV-lea , într-un oraş micuţ locuia o familie care avea 18 copii. 18! Pentru a-şi întreţine familia tatăl , bijutier de profesie era nevoit să lucreze chiar şi 18 ore pe zi pentru a le oferi mâncare. În plus se mai ocupa şi cu orice altceva găsea de lucru prin vecinătate.

În ciuda condiţiei lor nevoiaşe, doi dintre copiii familiei, cei mai mari voiau să-şi urmeze visul lor, acela de a-şi valorifica talentul pentru desen. Ei erau conştienţi de faptul că tatăl lor nu-şi permitea să-i trimită să studieze la Academia de la Nürenberg.

După lungi discuţii noaptea în patul lor aglomerat cei doi au stabilit un pact. Vor da cu banul, iar cel care va pierde va munci la mină şi va câştiga bani pentru a-l susţine pe celălalt să studieze la Academie. Apoi după ce fratele care va câştiga va termina Academia, după 4 ani îl va susţine pe celălalt să-şi completeze studiile, fie prin vânzarea operelor sale, fie muncind de asemenea la mină.

Apoi, într-o duminică după slujba de la biserică au dat cu banul, iar Albrecht Dürer a câştigat şi a plecat la Nürenberg. Albert a plecat în minele periculoase şi timp de patru ani şi-a susţinut fratele cu bani. Lucrările fratelui său au făcut imediat senzaţie. Gravurile lui, sculpturile şi pânzele cu ulei erau mai bune decât ale multor  profesori, iar atunci când a absolvit ajunsese să câştige sume importante. Când s-a întors în satul său familia a dat o cină pentru a-i sărbători triumfala întoarcere acasă. După o masă lungă şi memorabilă din care n-au lipsit muzica şi râsul, Albrecht s-a ridicat din capul mesei pentru a ţine un toast pentru cel mai iubit dintre fraţii săi, pentru anii de sacrificiu pe care i-a îndurat pentru că el să-i îndeplinească visul. Şi cuvintele de încheiere au fost: „Şi acum Albert, cel mai binecuvântat frate al meu, acum e rândul tău. Acum te poţi duce la Nürenberg să-ţi urmezi visul şi eu voi avea grijă de tine.”

Toate capetele s-au întors cu nerăbdare spre celălalt capăt al mesei unde stătea Albert. Lacrimile îi curgeau pe faţa palidă, iar capul plecat şi-l mişca dintr-o parte în alta, în timp ce repeta încontinuu nu, nu, nu.

În final Albert s-a ridicat şi şi-a şters lacrimile de pe obraji şi a privit spre figurile care îi erau dragi. Apoi, ţinându-şi mâinile aproape de obrazul drept a spus blând: Nu, frate, nu pot să merg la Nürenberg. Este prea târziu pentru mine. Uite, uite ce au făcut cei 4 ani de muncă în mină mâinilor mele. Oasele de la fiecare deget au fost strivite cel puţin o dată, iar în ultimul timp sufăr de artrită care mi-a afectat atât de rău mâna dreaptă încât nu pot nici măcar să ţin paharul pentru a toasta cu tine, cu atât mai mult să fac linii delicate pe pânză, cu pensula sau creionul. Nu frate, pentru mine e prea târziu.

Mai mult de 450 ani au trecut. Până acum sute din capodopereale lui Albrecht Dürer portrete, schiţe, desene în cărbune, gravuri etc. sunt expuse în orice muzeu mare din lume. Cel mai ciudat lucru este că ţie îţi e familiară doar una singură, a cărei reproducere o poţi avea acasă sau la birou.

Într-o zi, pentru a-i aduce un omagiu lui Albert pentru tot sacrificial sau, Albrecht Dürer i-a pictat fratelui său mâinile muncite cu palmele şi degetele subţiri îndreptate spre cer.

Şi-a denumit opera simplu „Mâini”, dar lumea întreagă şi-a deschis imediat inimile spre capodopera sa şi a redenumit tributul iubirii „Mâini în rugăciune”.

Data viitoare când vezi o copie a acestei creaţii emoţionante, mai priveşte-o o dată. Da-i voie să-ţi amintească, dacă mai aveai nevoie că nimeni, nimeni nu reuşeşte singur.

O mână întinsă. Două mâini întinse. Trei. Cinci. Cinci mâini pe minut egal 300 mâini pe oră egal…Câte să mai fie, oare? O venă egală cu ea însăşi îmi împunge tâmpla: ortodocşi sau umanişti, nu putem să nu observăm mâinile flămânde întinse la colţ de bloc, la intersecţie, la metrou. Peste tot numai mâini întinse. Din ce în ce mai agasante prin ritmicitatea cu care cer.

Brain storming în 5 puncte:

1. Sunt într-un no name club. „Mâinile în aer” – somează Dj-ul. Toţi (afumaţi, anabolizaţi sau aciuaţi accidental la câte-o sticlă de…) se supun, nimeni nu e deranjat de numărul mâinilor ridicate. Nici măcar eu. De ce?

2. Sunt parlamentar în Utopia şi votez legea „mâinilor curate”. Legea e votată în unanimitate prin…ridicarea mâinii drepte. Nimeni nu se sinchiseşte. De ce?

3. Sunt la un rendez-vous cu pretenarii. Mâini întinse peste mâini întinse, aşa, ca să facem cunoştinţă. Nimeni nu se sesizează. Eventual, doar eu şi vreo câţiva d-ăştia care suntem ochiul soacrei: „the way you shake hands reveals your real self”. De ce?

4. Ne cerem scuze, punctul patru a fost delete-at din cauza încălcării drepturilor de autor. De ce?

5. Rău-famatul deget arătător a declarat la o conferinţă de presă că mâna-mamă, angajată politic de dreapta sau de stânga (nu-mi amintesc exact), l-a împins la neobrăzarea cu care arată vânzătorului acadeaua pe care Şeful său, Domnul Limbă, l-a trimis s-o cumpere. De ce?

De ce? De ce mâinile care se ridică în aer în club, mâinile care se ridică cucernic spre cer la epicleză, mâinile care creează, care dirijează, care mângâie şi omoară, în fine, mâinile care sunt (cap)abile de orice…De ce aceste mâini uită, totuşi, că mâinile întinse la colţ de bloc, la intersecţie, sunt tot mâini ca şi ele?

Mâini care aşteaptă alte mâiniMâini care cer un cer

Theodoros