Despre mâini şi mâini-i 2012 (răspuns la mail-ul „Mâinile lui Albert”)

… am primit de curând următorul e-mail:

Mâini în rugăciune

În secolul al XV-lea , într-un oraş micuţ locuia o familie care avea 18 copii. 18! Pentru a-şi întreţine familia tatăl , bijutier de profesie era nevoit să lucreze chiar şi 18 ore pe zi pentru a le oferi mâncare. În plus se mai ocupa şi cu orice altceva găsea de lucru prin vecinătate.

În ciuda condiţiei lor nevoiaşe, doi dintre copiii familiei, cei mai mari voiau să-şi urmeze visul lor, acela de a-şi valorifica talentul pentru desen. Ei erau conştienţi de faptul că tatăl lor nu-şi permitea să-i trimită să studieze la Academia de la Nürenberg.

După lungi discuţii noaptea în patul lor aglomerat cei doi au stabilit un pact. Vor da cu banul, iar cel care va pierde va munci la mină şi va câştiga bani pentru a-l susţine pe celălalt să studieze la Academie. Apoi după ce fratele care va câştiga va termina Academia, după 4 ani îl va susţine pe celălalt să-şi completeze studiile, fie prin vânzarea operelor sale, fie muncind de asemenea la mină.

Apoi, într-o duminică după slujba de la biserică au dat cu banul, iar Albrecht Dürer a câştigat şi a plecat la Nürenberg. Albert a plecat în minele periculoase şi timp de patru ani şi-a susţinut fratele cu bani. Lucrările fratelui său au făcut imediat senzaţie. Gravurile lui, sculpturile şi pânzele cu ulei erau mai bune decât ale multor  profesori, iar atunci când a absolvit ajunsese să câştige sume importante. Când s-a întors în satul său familia a dat o cină pentru a-i sărbători triumfala întoarcere acasă. După o masă lungă şi memorabilă din care n-au lipsit muzica şi râsul, Albrecht s-a ridicat din capul mesei pentru a ţine un toast pentru cel mai iubit dintre fraţii săi, pentru anii de sacrificiu pe care i-a îndurat pentru că el să-i îndeplinească visul. Şi cuvintele de încheiere au fost: „Şi acum Albert, cel mai binecuvântat frate al meu, acum e rândul tău. Acum te poţi duce la Nürenberg să-ţi urmezi visul şi eu voi avea grijă de tine.”

Toate capetele s-au întors cu nerăbdare spre celălalt capăt al mesei unde stătea Albert. Lacrimile îi curgeau pe faţa palidă, iar capul plecat şi-l mişca dintr-o parte în alta, în timp ce repeta încontinuu nu, nu, nu.

În final Albert s-a ridicat şi şi-a şters lacrimile de pe obraji şi a privit spre figurile care îi erau dragi. Apoi, ţinându-şi mâinile aproape de obrazul drept a spus blând: Nu, frate, nu pot să merg la Nürenberg. Este prea târziu pentru mine. Uite, uite ce au făcut cei 4 ani de muncă în mină mâinilor mele. Oasele de la fiecare deget au fost strivite cel puţin o dată, iar în ultimul timp sufăr de artrită care mi-a afectat atât de rău mâna dreaptă încât nu pot nici măcar să ţin paharul pentru a toasta cu tine, cu atât mai mult să fac linii delicate pe pânză, cu pensula sau creionul. Nu frate, pentru mine e prea târziu.

Mai mult de 450 ani au trecut. Până acum sute din capodopereale lui Albrecht Dürer portrete, schiţe, desene în cărbune, gravuri etc. sunt expuse în orice muzeu mare din lume. Cel mai ciudat lucru este că ţie îţi e familiară doar una singură, a cărei reproducere o poţi avea acasă sau la birou.

Într-o zi, pentru a-i aduce un omagiu lui Albert pentru tot sacrificial sau, Albrecht Dürer i-a pictat fratelui său mâinile muncite cu palmele şi degetele subţiri îndreptate spre cer.

Şi-a denumit opera simplu „Mâini”, dar lumea întreagă şi-a deschis imediat inimile spre capodopera sa şi a redenumit tributul iubirii „Mâini în rugăciune”.

Data viitoare când vezi o copie a acestei creaţii emoţionante, mai priveşte-o o dată. Da-i voie să-ţi amintească, dacă mai aveai nevoie că nimeni, nimeni nu reuşeşte singur.

O mână întinsă. Două mâini întinse. Trei. Cinci. Cinci mâini pe minut egal 300 mâini pe oră egal…Câte să mai fie, oare? O venă egală cu ea însăşi îmi împunge tâmpla: ortodocşi sau umanişti, nu putem să nu observăm mâinile flămânde întinse la colţ de bloc, la intersecţie, la metrou. Peste tot numai mâini întinse. Din ce în ce mai agasante prin ritmicitatea cu care cer.

Brain storming în 5 puncte:

1. Sunt într-un no name club. „Mâinile în aer” – somează Dj-ul. Toţi (afumaţi, anabolizaţi sau aciuaţi accidental la câte-o sticlă de…) se supun, nimeni nu e deranjat de numărul mâinilor ridicate. Nici măcar eu. De ce?

2. Sunt parlamentar în Utopia şi votez legea „mâinilor curate”. Legea e votată în unanimitate prin…ridicarea mâinii drepte. Nimeni nu se sinchiseşte. De ce?

3. Sunt la un rendez-vous cu pretenarii. Mâini întinse peste mâini întinse, aşa, ca să facem cunoştinţă. Nimeni nu se sesizează. Eventual, doar eu şi vreo câţiva d-ăştia care suntem ochiul soacrei: „the way you shake hands reveals your real self”. De ce?

4. Ne cerem scuze, punctul patru a fost delete-at din cauza încălcării drepturilor de autor. De ce?

5. Rău-famatul deget arătător a declarat la o conferinţă de presă că mâna-mamă, angajată politic de dreapta sau de stânga (nu-mi amintesc exact), l-a împins la neobrăzarea cu care arată vânzătorului acadeaua pe care Şeful său, Domnul Limbă, l-a trimis s-o cumpere. De ce?

De ce? De ce mâinile care se ridică în aer în club, mâinile care se ridică cucernic spre cer la epicleză, mâinile care creează, care dirijează, care mângâie şi omoară, în fine, mâinile care sunt (cap)abile de orice…De ce aceste mâini uită, totuşi, că mâinile întinse la colţ de bloc, la intersecţie, sunt tot mâini ca şi ele?

Mâini care aşteaptă alte mâiniMâini care cer un cer

Theodoros

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s