Monthly Archives: April 2013

Învierea lui Lazăr și „învierea” noastră zilnică

Image 

 

Ne îndreptăm cu paşi repezi spre Înviere şi, ca de cele, mai multe ori, ne minunăm cum de a trecut aşa de repede şi Postul acesta. Nu pentru că ar fi trecut chiar aşa de repede, ci pentru că, din nou, nu am făcut nimic din cele ce ar fi trebuit să facem într-un astfel de post. Probabil că este o caracteristică (nu implacabilă, ci adoptată din comoditate) a firii omeneşti de a-L trăda mereu pe Dumnezeu. Că doar lipsa de la întâlnirea cu El ce este, dacă nu o trădare a Lui? Iar consmiţirea la păcat ce este, dacă nu o lipsă de la întâlnirea cu El?

Am trăit (sau ar fi trebuit să trăim) liturgic zilele trecute două evenimente cutremurătoare din viaţa Mântuitorului pe pământ: Învierea lui Lazăr şi Intrarea în Ierusalim. Ne spune Evanghelia că „era bolnav un oarecare Lazăr din Betania” (Ioan 11, 1). Acest „oarecare” nu era chiar un „oarecare”, ci era chiar unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai Mântuitorului: „Deci Iisus, când a văzut-o plângând [pe Maria, pentru că Marta Îl întâmpinase cu mult mai multă credinţă] şi  pe iudeei care veniseră cu ea plângând şi ei, a suspinat cu duhul şi S-a tulburat întru Sine. Şi a zis: Unde l-aţi pus? Zis-au Lui: Doamne, vino şi vezi. Şi a lăcrimat Iisus” (Ioan 11, 33-35). Aşadar, Dumnezeu S-a tulburat întru Sine şi a lăcrimat! E clar că acest „oarecare” Lazăr era cu adevărat un om mare înaintea lui Dumnezeu. De ce îl numeşte atunci evanghelistul „un oarecare”? Pentru că întotdeauna prietenii lui Dumnezeu sunt smeriţi. La fel cum Maica Domnului, care are un rol atât de important în istoria mântuirii, apare atât de puţin în Evanghelii.

Dar de ce nu S-a dus Mântuitorul la Lazăr înainte ca acesta să moară? Chiar şi surorile lui aşa Îl întâmpină: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit” (Ioan 11, 21). Totuşi, când Iisus a auzit că Lazăr este bolnav, a rămas două zile în locul în care era (Ioan 11, 6). O atitudine contrariantă din partea Cuiva care ar fi vrut să ajute un prieten ca să nu moară. Dar Mântuitorul aşteaptă ca Lazăr să moară! De ce face aceasta? Pentru că „această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca prin ea, Fiul lui Dumnezeu să Se slăvească” (Ioan 11, 4). Ce vrea să însemne asta? Ştim din  Evanghelie că slăvirea Mântuitorului se referă la Jertfa Sa de pe Cruce. Astfel, iudeii nu aveau niciun motiv să-L prindă pe Iisus şi să-L omoare, iar pentru că mântuirea noastră nu se putea face fără Jertfa Sa, Hristos începe să-i „stârnească” să-L omoare. Dumnezeu nu ar fi putut face ceva cu adevărat vrednic de osândă, iar iudeii ar fi putut aştepta mult şi bine un prilej bun, că acesta nu ar fi venit, dacă nu ar fi lucrat la aceasta Dumnezeu. Iar
Învierea lui Lazăr este începutul acestor motive în mintea care devine din ce în ce mai înceţoşată a iudeilor. Chiar şi înainte de a veni la Lazăr, iudeii voiseră să-L mai omoare: „Învăţătorule, acum căutau iudeii să Te ucidă cu pietre, şi iarăşi Te duci acolo?” (Ioan 11, 8). Aşadar, şi ucenicii se miră că Mântuitorul căuta parcă dinadins să-i provoace pe iudei. Acum înţelegem mai bine de ce Învierea lui Lazăr s-a făcut „ca, prin ea, Fiul lui Dumnezeu să Se slăvească”. După ce Mântuitorul l-a înviat pe Lazăr, „arhiereii şi fariseii au adunat sinedriul şi ziceau: Ce facem, pentru că Omul Acesta face multe minuni?[1]” (Ioan 11, 47). Iar Caiafa, om, probabil, „uns cu multe alifii”, le-a zis: „Voi nu ştiţi nimic; nici nu gândiţi că ne este mai de folos să moară un om  pentru popor, decât să piară tot neamul” (Ioan 11, 50). E adevărat că aceste cuvinte sunt şi o prorocie, cum ne spune evanghelistul, dar e clar că şi Caiafa a zis-o cu obidă.

Iar după puţin timp, surorile lui Lazăr au făcut o masă mare pentru a se bucura de minunea pe care o făcuse Mântuitorul cu fratele lor. Şi ne spune Evanghelia că a venit la această masă mulţime mare de iudei. De ce? Nu numai pentru Iisus (că doar Îl mai văzuseră şi cu ocazii), ci ca să vadă şi pe Lazăr pe care-l înviase din morţi. Aici vedem clar ilustrată caracteristica firii umane de care vorbeam la început: omul nu merge la Dumnezeu pentru dragostea pe care ar avea-o faţă de Dumnezeu, ci pentru ceea ce-i poate oferi lui Dumnezeu. (Se înţelege că nu vorbim aici de oamenii care lucrează cu adevărat cele duhovniceşti.) Acelaşi lucru îl putem înţelege şi din cuvintele pe care Mântuitorul le spune iudeilor care Îl căutaseră după înmulţirea pâinilor: „Iisus le-a răspuns şi a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat” (Ioan 6, 26).

Putem înţelege atmosfera creată în jurul Învierii lui Lazăr ca una care a creat o adevărată exuberanţă printre evrei. Veneau să-l vadă pe Lazăr ca să să convingă cu ochii lor de minune, iar apoi „mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus” (Ioan 12, 11). Înţelegem de aici că rândul ucenicilor Mântuitorului se îngroşa foarte mult, pentru că ei părăseau efectiv sinagoga (adică învăţătura rabinilor). Care este reacţia care Îl vesteau pe Mesia în fiecare sâmbătă în sinagogă şi care vedeau cu ochii lor împlinindu-se cuvintele Prorocului Isaia: „În vremea aceea, cei surzi vor auzi cuvintele cărţii şi ochii celor orbi vor vedea fără umbră şi fără întuneric (cu puţin timp înainte Mntuitorul îl vindecase pe Batrimeu orbul şi pe orbul din naştere.). Cei smeriţi se vor bucura întru Domnul şi cei săraci (la suflet, ca Zaheu, spre exemplu) se vor veseli de Sfântul lui Israel” (Isaia 29, 18-19). Totuşi, arhiereii s-au sfătuit ca „şi pe Lazăr să-l omoare. Căci, din cauza lui mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus” (Ioan 12, 10-11). Aşadar, Lazăr avea vina de a fi înviat! La fel cum şi noi considerăm de multe ori, fără să ne dăm seama, că Dumnezeu este de vină pentru greutăţile noastre.

Vedem aşadară că zelul Mântuitorului de a merge spre Patimă a dus la făurirea unei „strategii” dumnezeieşti. Cum Dumnezeu nu putea cu greşi cu ceva, face astfel de minuni încât cei care ar fi trebuit să-l primească drept Dumnezeu (ei sunt aceiaşi care ziceau: „De am fi fost noi în zilele părinţilor noştri, n-am fi fost părtaşi cu ei la vărsarea sângelui proorocilor” – Matei 23, 30) să se smintească de El şi să-L dea morţii.

Asta nu mai înainte de a-L primit ca pe un Dumnezeu în Ierusalim: „Osana (mântuieşte-ne!) Fiului lui David!” Dar la scurt timp, aceeaşi oameni vor striga: „Ia-L! Răstigneşte-L!”. Cum zice Dostoievski în Adolescentul: „Mulţimea şi strada se ploconescu numai în faţa succesului”. Aşa se întâmplase cu Mântuitorul: fusese trădat de unul din cei mai apropiaţi ucenici (era în grupul celor doisprezece), fusese prins mişeleşte, de o gaşcă fricoasă (au venit noaptea cu mulţi soldaţi şi oameni „de bine”, înarmaţi) şi condamnat la moarte de autorităţile religioase, care obţin, prin presiune („Nu avem împărat decât pe cezarul” – Ioan 19, 15. Cuvinte rostite de arhierei, care se considerau adevăraţii „împăraţi” ai evreilor), şi condamnarea la moarte din partea autorităţii civile.

Spre Golgota, Mântuitorul nu merge chiar singur, merg alături de el Maica Domnului, Sfântul Ioan şi încă câteva femei, dar este frapantă diferenţa de „cinstire” dintre Duminica Floriilor şi Vinerea Patimilor. Cam atât valorează „cinstirea” din partea oamenilor. Oamenii nu L-au cinstit cum se cuvine pe Dumnezeu, iar noi căutăm cu atâta ardoare ca oamenii să ne placă. Nu vrem să primim cuvintele Mântuitorului „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte” (Ioan 15, 19). Dacă vrem să fim ai Mântuitorului, avem în aceste cuvinte calea. Dacă vrem să ne placă lumea, e clar că nu vrem să fim ai Lui. Din acest motiv şi urcuşul nostru duhovnicesc este anevoios, pentru că ne comportăm schizofrenic. Vrem să fim şi cu Dumnezeu, şi cu lumea. Ei bine, „părerea” lui Dumnezeu este că acest lucru este cu neputinţă. Dacă noi avem altă părere, avem o mare problemă. Cred că dacă ne-am asuma cu mai multă interiorizare lupta duhovnicească şi am ţine cont din ce în ce mai puţin de aprecierea pe care ne-o acordă ceilalţi, am putea fi mult mai liniştiţi. Oricum, „aprecierea” lor nu va merge cu noi pe „Golgota” noastră”!

Un om            


[1] Aşadar, cei care Îl aşteptau şi învăţau poporul despre Mesia, atunci când El face minuni înaintea lor, acest lucru devine o problemă.  

Advertisements

Ce să c(h)itim în Viaţa Sfintei Maria Egipteanca

69637_maria_egipteanca1Sofronie al Ierusalimului (sec. 7) a fost cel puţin un scriitor creştin iscusit şi profund. În a sa Vita Mariae, el propune dubletul căutare – întâlnire ca sinonim al vieţii creştine. Întâlnire, nu simplă euristică. Îmbunătăţirea spirituală nu vine prin căutare savant-intelectualistă. Vine prin raportare (mimesis) la persoana sfântului. Dar să nu lungim vorba şi să extragem câteva idei zdruncinătoare de moralisme (ne)ortodoxe, idei desprinse din Vita Mariae.

1. Pioasa motivaţie a Sfântului Sofronie de a scrie viaţa Mariei îndeamnă la părăsirea tăcerii când trebuie „lăudat Dumnezeu întru sfinţii Săi”: „Taina împărătească a o păzi bine este, iară lucrurile lui Dumnezeu a le descoperi şi a le vesti, datorie sfântă este. Drept aceea şi eu … temându-mă a ascunde cele dumnezeieşti, aducându-mi aminte de soarta cea înfricoşată a slugii celei leneşe, carele luând de la Domnul talantul, l-a îngropat in pământ … nu voi trece sub tăcere povestirea aceasta sfântă care a ajuns pană la mine”.

2. Faţă de cei ce nu cred faptele scrise de el, Sfântul Sofronie nu este nici blazat, nici încărcat de zelul apologetic modern, ci plin de iubire întru rugăciune: „Iară de vor fi oarecari din cei ce vor ceti scrierea mea, şi de lucrul acesta mirându-se, nu vor voi cu lesnire să creadă, milostiv le fie Domnul şi acelora: de vreme ce ei, neputinţa firii omeneşti cugetându-o, socotesc că sunt cu neputinţă cele ce pentru oameni preaslăvite se grăiesc”.

3. Lecturând povestea Sfântului Sofronie, ai în faţă pilda fiului risipitor, retuşată cu un „happy-end” din care lipseşte invidia fratelui mai mare, şi te minunezi participând la întâlnirea ce se petrece între doi sfinţi. Sfântul Sofronie prezintă intersecţia a două căi de nevoinţă spre desăvârşire, diferite ca mod dar unite în acelaşi telos: îndumnezeirea.

a. Pe prima păşeşte fratele mai mare, un Zosima riguros, supus normelor mănăstireşti. Este calea conştientă a omului către Dumnezeu, este arhetipul mişcării conforme cu creştinul „silitor”. Zosima, ajuns la un nivel înalt de vieţuire, îşi caută un model superior de virtute. Este preocupat de întâlnirea duhovnicească ultimă. Zosima, însă, păcătuieşte. Atitudinea sa trădează o abia perceptibilă „slavă de sine” ce atrage dojana îngerului: „O, Zosima, precum era cu putinţă unui om te-ai nevoit, şi bine pustniceasca alergare o ai trecut; însă nimeni nu este între oameni care s-ar fi arătat pre sineşi desăvârşit. Mai multă îţi este nevoinţa care îţi zace înainte, pe care tu nu o ştii, decât ceea ce ai trecut. Ca să cunoşti, dar, câte alte căi sunt spre mântuire, ieşi din pământul tău, precum Avraam cel vestit intre Patriarhi, şi mergi într-una din mănăstirile ce sunt pre lângă râul Iordanului”.

b. Pe a doua calcă versiunea feminină a fiului pierdut (risipitor), o Marie intuitivă, rebelă, inconştientă (iniţial). „Încă trăind părinţii mei, m-am lepădat de dragostea lor” – îi mărturiseşte sfânta, sfântului. Maria păcătuise din gol fiinţial (în pilda fiului pierdut “avere” traduce grecescul “ousia” – fiinţă). Momentul decisiv al vieţii ei este plecarea la Ierusalim, deşi … Maria se ducea acolo doar aşa, din curiozitate, căutând compania bărbaţilor. Păcatul ei achită „biletul de călătorie” către sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci. Păcatul ei este transformat în chemare la Sine de către „Dumnezeu Care nu s-au îngreţoşat de nimeni”.

4. Creştinilor „practicanţi” le amintim – iar celor „nepracticanţi” le atragem atenţia – că fiica pierdută (risipitoare) s-a întors în casa Părintelui ei, iar Acesta a junghiat viţelul cel gras: viaţa sfintei Maria Egipteanca de după regăsire este intervalul dintre două Euharistii

Citiţi voi înşivă, dacă nu credeţi cele ce vi le-am spus!

Duminica Sfântului Ioan Scărarul

ImageUnul din cei mai cunoscuţi şi mai apreciaţi sfinţi ai Ortodoxiei este cel pe care ne străduim să-l cinstim azi. De ce spun că ne străduim? Pentru că a cinsti un sfânt nu înseamnă doar a ne gândi cu evlavie la viaţa lui bineplăcută înaintea lui Dumnezeu (adică plină de lupte împotriva micimii de suflet şi a egoismului), ci şi a încerca, după putere (adică atât cât am exersat până acum), să-i imităm viaţa. Aşa ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel într-una din epistolele lui: „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare-aminte cum şi-au sfârşit viaţa şi urmaţi-le credinţa. Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, e acelaşi (Evrei 13, 7-8). Aşadar, pe cei care ne-au grăit nouă cuvântul lui Dumnezeu se cuvine să-i cinstim prin cugetarea la modul în care au mărturisit credinţa în Dumnzeu. Mărturisirea de zi cu zi, de ceas de ceas. Mărturisire faţă de propria persoană şi faţă de ispitele care i-au împresurat la tot pasul. Sfântul Ioan, fiind unul dintre cei care au purtat din tinereţe războiul cel greu împotriva patimilor, ne poate învăţa cu multă claritate care este calea de urmat în această luptă. Nu putem acum să facem o analiză detaliată a învăţăturii marelui Părinte sinait, dar putem purcede împreună într-o călătorie prin cuvintele lui pline de dulceaţa Duhului:

„Dumnezeu este al tuturor: este viaţa tuturor ce­lor ce voiesc; este mântuirea tuturor: (este) al celor ce cred şi al celor ce nu cred; al celor drepţi şi nedrepţi; al celor cinstitori de Dumnezeu şi necinstitori; al celor nepãtimaşi şi pãtimaşi; al cãlugãrilor şi al mirenilor; al înţelepţilor şi al celor neînvãţaţi; al celor sãnãtoşi şi al celor bolnavi; al tinerilor şi vârstnicilor”.

Aceste cuvinte, care se găsesc undeva foarte aproape de începutul Scării, fac o introducere minunată acestei scrieri cu totul deosebite. Coordonatele pe care le stabileşte Sfântul Ioan încă de la început au menirea să pregătească modul în care ar trebui să înţeleagă scrierea sa cititorii. Cheia în care trebuie lecturată cartea sa este smerenia. Dacă cineva crede că Dumnezeu este numai al celor drept-credincioşi (ciudat, parcă Sfântul Ioan s-ar referi aici la unele curente „ortodoxiste” ale zilelor noastre), acela nu va putea înţelege cuvintele acestui om, care învaţă că Dumnezeu nu numai că este şi al celor păcătoşi, dar chiar şi al celor necredincioşi! Aşadar, înaintea lui Dumnezeu ortodoxul este la fel de important ca şi eterodoxul, creştinul ca şi păgânul. Şi de ce începe Sfântul Ioan scrierea sa tocmai cu aceste cuvinte? Pentru a ne introduce în duhul adevăratei cugetări de Dumnezeu.  În continuare voi lăsa textul Sfântului Ioan fără comentarii, pentru bucuria comuniunii cu el:    

„Cãlcãtor de lege este cel ce rãstãlmãceşte le­gea lui Dumnezeu cu mintea lui cea sucitã şi cel ce socoteşte cã crede, dar se împotriveşte în chip eretic lui Dumnezeu. Creştin este cel ce urmeazã lui Hristos pe cât e cu putinţã oamenilor prin cuvinte şi fapte şi crede cu o cugetare dreaptã şi neprihãnitã în Sfânta Treime. Iubitor de Dumnezeu este cel ce se face pãrtaş de toate cele fireşti şi fãrã pãcat şi care nu pregetã de a face dupã putere cele bune”.

„Înfrânat este cel ce, petrecând în mijlocul ispi­telor şi curselor şi tulburãrilor, se strãduieşte sã imi­te cu toatã puterea purtãrile celui ridicat deasupra tulburãrilor”.

„Cei ce au pornit sã se suie la cer cu trupul au nevoie cu adevãrat de silire şi de dureri neînceta­te. Mai ales la începutul lepãdãrii lor, pânã ce trec de la nãravul lor iubitor de plãceri şi de la inima neîndureratã, la iubirea de Dumnezeu şi la curãţie prin plânsul învederat”.

„Ostenealã cu adevãrat, ostenealã şi amãrãciune multã şi anevoie de rãbdat ni se cere mai ales nouã, celor fãrã de grijã, pânã ce ne vom face mintea – acest câine iubitor de mãcelãrii şi lacom de mâncare – iubi­toare de curãţie şi de supraveghere prin simplitate, blândeţe adâncã şi sârguinţã. Dar sã îndrãznim noi, cei împãtimiţi şi neputincioşi, şi sã aducem lui Hristos cu credinşã neîndoielnicã slãbiciunea şi neputinţa noastrã sufleteascã, mãrturisindu-le. Şi negreşit vom primi aju­torul Lui mai presus de vrednicia noastrã, dacã ne vom pogorî neîncetat în adâncul smeritei cugetãri”.

„Când sufletul, predându-se pe sine (trândãviei aceleia), va pierde cãldura fericitã şi vrednicã de iu­bit, sã caute cu sârguinţã sã afle din ce pricinã s-a lipsit de ea şi sã porneascã iarãşi rãzboiul şi sârguinţa împotriva ei. Cãci nu poate sã se întoarcã (la cãldura aceea) decât pe poarta pe care a ieşit”.

„Rugãciunea este, dupã însuşirea ei, însoţirea şi unirea omului şi a lui Dumnezeu, iar dupã lucrare, susţinãtoarea lumii. Este împãcare a lui Dumnezeu, maica lacrimilor şi fiica lor, ispãşirea pãcatelor, pod de trecere peste ispite, peretele din mijloc în faţa ne­cazurilor, zdrobirea rãzboaielor, lucrarea îngerilor, hrana tuturor fiinţelor netrupeşti, veselia ce va sã vie, lucrarea fãrã margine, izvorul virtuţilor, pricinuitoa­rea harismelor (a darurilor), sporirea nevãzutã, hra­na sufletului, luminarea minţii, securea deznãdejdii, dovedirea nãdejdii, risipirea întristãrii, bogãţia cãlugãrilor, vistieria sihaştrilor, micşorarea mâniei, oglinda înaintãrii, arãtarea mãsurilor, vãdirea stãrii dinlãuntru, descoperirea celor viitoare, semnul sla­vei. Rugãciunea este celui ce se roagã cu adevãrat tri­bunal, dreptar şi scaun de judecatã al Domnului, îna­intea scaunului Judecãţii viitoare”.

„Când porneşti sã te înfãţişezi înaintea Domnului, sã-ţi fie haina sufletului ţesutã întreagã din firele, mai bine zis din zalele, nepomenirii rãului. Cãci de nu, cu nimic nu te vei folosi. Sã-ţi fie ţesãtura cererii tale simplã, neîmpestriţatã în chip felurit. Cãci, cu un sin­gur cuvânt, vameşul şi fiul risipitor L-au împãcat pe Dumnezeu cu ei”.

„Lipsa de durere (împietrirea) este o nepãsare întipãritã în fire, o cugetare amorţitã, o fiicã a gândurilor pãtimaşe ce au pus stãpânire pe om (a prejudecãţilor), o îngheţare a râvnei, un laţ al bãrbãţiei, o necunoaştere a strãpungerii inimii, o poartã a deznãdejdii, o maicã a uitãrii, şi, dupã naştere, o fiicã a fiicei sale”.

„Cel lipsit de durere (nesimţitul) este un filosof fãrã minte. E un tâlcuitor ce se osândeşte pe sine, un iubitor de cuvinte potrivnice lui, învãţãtor orb la vedere. Vorbeşte de însãnãtoşirea rãnii şi nu înceteazã de a o zgândãri. Grãieşte împotriva pati­mii şi nu înceteazã de a mânca cele ce-l vatãmã. Se roagã împotriva patimii şi porneşte îndatã la lucrarea ei. Se mânie pe lucrarea ei împotriva lui însuşi, dar de cuvintele lui nu se ruşineazã, nenorocitul. „Fac rãul”, strigã el, dar stãruie cu râvnã în a-l face. Se roagã cu gura împotriva patimii şi cu trupul luptã pentru ea. Filosofeazã despre moarte şi se poartã ca unul care nu are moarte. Suspinã din pricina despãrţirii de viaţã şi dormiteazã ca unul ce va trãi veşnic. Vorbeşte des­pre înfrânare şi se luptã pentru lãcomia pântecelui. Fericeşte ascultarea şi e cel dintâi care nu ascultã. Laudã pe cei neîmpãtimiţi şi nu se ruşineazã sã ţinã minte rãul şi sã lupte pentru o zdreanţã. Mâniindu-se, se amãrãşte, dar iarãşi se mânie din pricinã cã s-a amãrât; şi, adãugând înfrângere la înfrângere, nu simte nimic. Citeşte despre judecatã şi începe sã zâmbeascã. Citeşte despre slava deşartã şi chiar în timpul citirii suferã de ea. Se rosteşte pentru priveghere şi îndatã se scufundã în somn. Laudã rugãciunea şi fuge de ea ca de bici. Sãturându-se, se cãieşte, şi dupã puţinã vreme adaugã altã sãturare. Fericeşte tãcerea, dar o laudã prin vorbãrie. Învaţã despre blândeţe, dar se mânie adeseori chiar în timp ce învaţã despre ea. Trezindu-se din somn, suspinã, dar lãsându-şi capul pe pernã, iarãşi se supune patimii. Ocãrãşte râsul şi învaţã, zâmbind, despre plâns. Se învinovãţeşte pe sine în faţa altora ca iubitor de slavã deşartã, dar urmãreşte sã-şi câştige slava prin învinovãţire. Priveşte pãtimaş la feţe şi vorbeşte des­pre neprihãnire. Laudã pe cei ce se liniştesc petrecând în lume, şi nu înţelege cã se face pe sine de ruşine. Slãveşte pe cei milostivi şi ocãrãşte pe sãraci. Se face totdeauna pârâşul sãu şi nu voieşte sã vinã la simţire, ca sã nu spun cã nu poate”.

Am văzut în cuvintele Sfântul Ioan Scărarul că viaţa cea adevărată nu se dobndeşte cu jumătăţi de măsură. Zicea undeva Sfântul Ioan Gură de Aur: „Totdeauna, dar mai ales când cuget la isprăvile Sfinţilor, îmi vine să deznădăjduiesc de mântuire!”. Şi să nu uităm cine a fost cel care a rostit aceste cuvinte! Totuşi, citirea permanentă a cuvintelor Sfinţilor ne este de mare ajutor în această luptă grea. Este adevărat că trăim vremuri neînchipuit de grele. Totuşi, nu degeaba spunea Sfântul Pavel în citatul de mai sus că Iisus, ieri şi azi şi în veci, e acelaşi. Asta arată că oricât ar fi vremurile de grele, Dumnezeu Îşi are oamenii Lui în fiecare epocă, iar harul Său se revarsă asupra tuturor oamenilor cu aceeaşi bogăţie ca oricând.

Totuşi, este de mare trebuinţă ca în aceste vremuri să fim cumva mai atenţi. Înainte era poate mai uşor să te fereşti de ispite, pentru că multe dintre ele nici nu existau. Acum este nevoie de mai mult discernământ. Discernământ care nu poate fi dobândit fără luptă şi fără interiorizare. Iar interiorizare înseamnă cât mai puţină răspândire şi căutarea cu seriozitate şi responsabilitate a lucrurilor folositoare de suflet. O să aduc aici un exemplu de lipsă de discernământ un articol pe care l-am citit recent. Nu l-aş fi adus în discuţie acum, dacă nu aş fi considerat că aduce un mare deserviciu celor care l-au citit şi l-au luat drept normativ. Textul articolului îl găsiţi aici: http://www.ortodoxiatinerilor.ro/masturbarea/19385-fetelor-casatoriti-baieti-masturbeaza

Ce aş avea de spus, referitor la lipsa de discernământ, este că articolul tranşează foarte neînţelept problema. Nesocoteşte din start puterea lui Dumnezeu. Le îndeamnă pe fete să caute un fel de cai verzi pe pereţi. Ar fi trebuit să le îndemne să caute să se căsătorească numai cu băieţii care au ajuns să săvârşească rugăciunea minţii. Şi nu sunt ironic, dar acesta pare a fi firul logic al autorului. În zilele noastre este extrem de greu pentru o fată să găsească un băiat care să nu fie cât de cât luptat de această patimă. Totuşi, autorul articolului nostru merge cu asceza mult mai departe decât au mers Părinţii, care nu au considerat niciodată această patimă ca fiind impediment la căsătorie. Eu cred că astfel de îndemnuri nu fac decât să deruteze. Nu vreau să intru în polemică cu nimeni (oricum, nu cred că suntem citiţi de Ortodoxia Tinerilor), dar nu este normal ca într-o lume în care dacă un băiat doar practică acest păcat, dar poate, prin cine ştie ce minune, nu a cunoscut încă relaţiile trupeşti, este o maaare raritate, să se recomande fetelor ca un astfel de băiat să fie evitat. Altele sunt problemele de care o fată, ca de asemenea şi un băiat, ar trebui să se teamă în alegerea unui  partener. Nu le voi detalia aici, ci îi îndemn pe toţi cei doritori să afle răspunsul la aceste probleme să cerceteze învăţăturile marilor Părinţi ai Bisericii, iar nu părerile celor care cred că acum au descoperit apa caldă (şi da, aici am fost ironic).

Un om    

    

De ce (se) bat clopotele, Remusică?

Deşi e vremea postului, n-am rezistat (asemeni lui Andreevici şi Omului) la ispita post-ului. Mai ales că am citit asta. Cele ce urmează…pune-le, dragul meu cititor, pe seama slăbiciunii mele…pentru unele personagii rom(a,â)neşti.

1. Și Remus Cernea spune „Doamne ferește!”.
a. Remusică spune „Doamne ferește!”, dar numai „pân’ te nimereşte”.
b. Remusică nu poate spune „doamne-doamne” – vide 5.
c. Noi îl credeam pe Remusică mai de „Doamne-ajută!”.

2. Mama lui nu-i dă voie să stea mai târziu de ora 23 la joacă-n Parlament sau Guvern.
a. Ziua de joacă a lui lui Remusică n-are 8 ore.
b. Remusică se joaca în Parla(men)t pentru că conţine (ş)men – vide 5.
c. Mama lui Remusică ar fi vrut ca el să parleze mai mult cu Jul-vern.

3. Remus vrea să propună construirea unei catedrale pentru atei, unde se vor boteza și lepăda oamenii de Moș Crăciun, Iepurașul de Paște și Iele.
a. Remusică n-a propus construirea ei în cartierul Tei, că e pentru a-tei.
b. Lui Remusică nu-i plac crăciuniţele, iepuraşele Playboy şi alte „i(ele)”.
c. Remusică are (bo)teza de lepădat pe (ana)tema: Calul Verde.

4. În liceu a cântat într-o trupă de rock anti-creștin-sectanți, având numele de POrCĂIȚII.
a. Lui Remusică îi place musica, că de aia îl cheamă Re-musică.
b. Lui Remusică îi place rock-ul, iar nu Kcor-ul de biserică.
c. Remusică vrea să fure (b,f)anii trupei BOrCĂIŢII.

5. După Gay Parade vrea să participe și la Atey Parade.
a. Remusică răspunde cu para-nu şi para-da.
b. Remusică zice „doamne fereşte”, de aia se duce la gay parade.
c. Lui Remusică îi plac at-eii, nu ate-ele.

6. De câte ori le vorbește colegilor de partid își începe discursul cu „BUNĂ SEARA, PRIETENI!”.
a. Lui Remusică îi plac colegii de partid(ă).
b. Remusică îşi începe discursul cu „Bună seara, iubite…” (vide 4).
c. Remusică nu pofteşte la nişte proiecte de (co)lege.

7. Remus Cernea se opune exploatării gazelor de șist. Lui îi plac exploatările pe șestache.
a. Remusică se opune exploatării…gazelor.
b. Remusică militează pentru drepturile (pro)fund-a-mentale ale gazelor.
c. Remusică va participa la gas-parade.

8. Ultima linguriță de vin pe care a băut-o vreodată a fost la o împărtășanie pe când avea 11 ani.
a. Remusică nu mai bea vin cu (lin)guriţa.
b. Ultima vreodată când a avut 11 ani, Remusică a fost la o împărtăşanie.
c. Remusică crede că tăşania e ceva de pus îm păr.

9. După modelul crucii de aur masiv din curtea palatului lui Becali, Cernea va ridica în fața blocului unde locuiește o carte de biologie din aur masiv.
a. Lui Remusică îi place mai mult „partea” decât „cartea”.
b. Remusică i-ar fi zis lui Gigi: „Cer, nea’ Becali, nişte biologie din aur masiv”.
c. Remusică vrea să ridice o masivă carte de biologie din A.U.R.

10. Când merge vara în Vama Veche, Remus Cernea parchează trenul Personal pe plajă.
a. Vara merge în Vama Veche numai dacă merge şi Remusică.
b. Remusică are un ren personal, furat de la crăciuniţe.
c. Remusică parchează mai mult în pLOJĂ la Parlament.

Plajiind (de la „plajă”) Respublica lui Platon, Remusică va scrie Re(muuuu!)spublicul.
TheodoRemus

Stauromorphosis

crucifixion„În Hristos, am fost răscumpăraţi morţii drepte şi dreptăţii moarte, cu multa iubire a lui Dumnezeu.” (Anonymus)

Crucea, fără Hristos răstignit şi înviat, este un obiect tortură. Atroce, înfiorător. Croit după chipul şi asemănarea omului fără Dumnezeu sau cu vreun dumnezeu oarecare, dar nu „Cel ce este” alfa şi omega iubirii. Fără chipul lui Dumnezeu, omul nu are faţă. Are feţe. Pe care le tot poartă, până când acestea se uzează, de rămâne desfigurat şi gol. Atunci, în loc să caute spre faţa lui Dumnezeu, încearcă să-şi acopere golul cu lucruri din jurul său. Cum nu-i vin bine, începe să smulgă feţe noi de la celălalt. Omul desfigurat desfigurează. Răpeşte, nimiceşte. Omul desfigurat înalţă cruce pentru aproapele. Crucea fără Hristos este simbolul aneantizării umane. Proces istoric ciclic.

Întruparea lui Dumnezeu schimbă totul. Părinţii Bisericii văd în ea singura noutate reală din toată istoria. Şi este, într-adevăr, noutatea absolută a puterii şi voinţei Celui Preaînalt. Cel Neînchipuit, Care în iubire i-a dat chip omului, se lasă în-chipuit în trup din Fecioara şi des-chipuit de om, pe cruce…Dumnezeu a murit! Hristos n-a făcut cu ochiul, de pe cruce, apostolilor! Dar… „Moartea nu are stăpânire asupra Lui”. „În mormânt, Viaţă, fost-ai pus, Hristoase! Şi s-au spăimântat oştirile îngereşti, plecăciunea Ta cea multă proslăvind”.

Un cuvânt frumos de la mai mult decât poetul, Sfântul Grigorie Teologul:

„Să spunem un lucru mai mare: să ne aducem pe noi jertfă lui Dumnezeu, mai mult chiar, să ne jertfim în fiecare zi, şi pe noi pe orice mişcare a noastră. Pe toate să le primim pentru Cuvântul: să-i urmăm pătimirea prin pătimiri, să-i cinstim sângele prin sânge, să ne urcăm bucuroşi pe cruce! Sunt dulci pricinile, chiar dacă sunt dureroase foarte, căci pătimirea cu Hristos şi pentru Hristos este mai plăcută decât desfătarea cu alţii.

Dacă eşti Simon Cirineanul, ridică crucea şi urmează!

Dacă eşti împreună răstignit, ca tâlhar, cunoaşte cu evlavie pe Dumnezeu! Şi dacă Acela S-a socotit în rând cu nelegiuiţii, datorită ţie şi păcatului tău, îndreptează-te tu din pricina Lui! Închină-te Celui care S-a spânzurat pe lemn; foloseşte şi tu ceva de la răutate: cumpără cu moartea mântuirea; intră împreună cu Hristos în rai, ca să cunoşti de la ce lucruri ai căzut! Priveşte la frumuseţile de acolo; lasă pe hulitor să moară afară cu hula lui!

Şi dacă eşti Iosif din Arimateea, cere Trupul de la răstignitor; să se facă a ta curăţirea lumii!

Şi dacă eşti Nicodim, adoratorul de noapte al lui Dumnezeu, îngroapă-L cu miruri.

Şi dacă eşti vreuna dintre Marii, dacă eşti cealaltă Marie, dacă eşti Salomeea, dacă eşti Ioana, plângi la mormânt dis-de-dimineaţă! Vezi tu prima piatra răsturnată, poate şi pe îngeri şi pe Însuşi Iisus! Grăieşte ceva, ascultă glasul! Dacă auzi: Nu te atinge de Mine, stai departe, adoră Cuvântul şi nu te întrista, căci ştie El cui să se arate mai întâi! Înnoieşte învierea! Ajută Evei care a căzut cea dintâi! Ajut-o să îmbrăţişeze ea cea dintâi pe Hristos şi să-L arate ucenicilor!
Fă-te Petru, sau Ioan, dă fuga la mormânt, aleargă întru întâmpinare, alergând împreună, întrecându-te cu întrecerea cea bună! Şi dacă, cu toată graba ta, vei fi lăsat în urmă, biruie cu râvna, nu privind aplecat peste mormânt, ci intrând în el!

Şi, dacă nu vei fi de faţă, cum nu a fost Toma, atunci când erau adunaţi împreună ucenicii cărora li Se arătase Hristos, să nu fii necredincios când Îl vei vedea! Şi dacă nu vei crede, crede acelora care îţi spun; şi dacă nu crezi nici acestor spuse, crede semnelor cuielor!

Dacă se coboară în iad, coboară-te şi tu împreună cu El! Cunoaşte şi tainele cele de aici ale lui Hristos, cunoaşte care este iconomia îndoitei Lui coborâri, care este raţiunea ei, anume: Îi mântuieşte pe toţi cei de aici pur şi simplu, sau mântuieşte şi aici tot pe cei credincioşi? Şi dacă Se va sui la cer, suie-te şi tu împreună cu El. Alătură-te îngerilor care Îl petrec, sau care Îl primesc! Porunceşte porţilor să se ridice, să se facă mai înalte prin pătimire!

Celor care stau în cumpănă, din pricina trupului Lui şi a semnelor pătimirii Lui, semne cu care se urcă la cer, deşi nu s-a pogorât cu ele de acolo şi pentru care raţiune se întreabă: Cine este acest Împărat al slavei? , răspunde-le că Domnul este tare şi puternic în toate câte a făcut şi face pentru noi, şi în războiul şi în semnul de biruinţă de acum, care a fost ridicat pentru omenire.

Şi la îndoita întrebare, răspunde tot îndoit. Şi dacă se vor minuna, zicând după dramaturgia lui Isaia: Cine este acesta care a venit din Eden şi din cele pământeşti? Sau: cum de sunt înroşite de sânge hainele Celui fără de sânge şi fără de trup, ca ale unui tescuitor de struguri care a călcat cu picioarele un întreg teasc de struguri?, atunci, pune-te înaintea frumuseţii hainei Trupului Care a pătimit şi Care S-a împodobit cu pătimirea şi a strălucit cu Dumnezeirea, decât Care nimic nu este dorit mai cu aprindere şi mai frumos la vedere!”

(Cuvântare la Sfintele Paşti, 23, 24, 25, din volumul Sfântul Grigorie De Nazianz, „Opere Dogmatice”, Editura Herald, Bucureşti, 2002, trad. Pr. Dr. Gheorghe Tilea, p. 83-86)