Duminica Sfântului Ioan Scărarul

ImageUnul din cei mai cunoscuţi şi mai apreciaţi sfinţi ai Ortodoxiei este cel pe care ne străduim să-l cinstim azi. De ce spun că ne străduim? Pentru că a cinsti un sfânt nu înseamnă doar a ne gândi cu evlavie la viaţa lui bineplăcută înaintea lui Dumnezeu (adică plină de lupte împotriva micimii de suflet şi a egoismului), ci şi a încerca, după putere (adică atât cât am exersat până acum), să-i imităm viaţa. Aşa ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel într-una din epistolele lui: „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare-aminte cum şi-au sfârşit viaţa şi urmaţi-le credinţa. Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, e acelaşi (Evrei 13, 7-8). Aşadar, pe cei care ne-au grăit nouă cuvântul lui Dumnezeu se cuvine să-i cinstim prin cugetarea la modul în care au mărturisit credinţa în Dumnzeu. Mărturisirea de zi cu zi, de ceas de ceas. Mărturisire faţă de propria persoană şi faţă de ispitele care i-au împresurat la tot pasul. Sfântul Ioan, fiind unul dintre cei care au purtat din tinereţe războiul cel greu împotriva patimilor, ne poate învăţa cu multă claritate care este calea de urmat în această luptă. Nu putem acum să facem o analiză detaliată a învăţăturii marelui Părinte sinait, dar putem purcede împreună într-o călătorie prin cuvintele lui pline de dulceaţa Duhului:

„Dumnezeu este al tuturor: este viaţa tuturor ce­lor ce voiesc; este mântuirea tuturor: (este) al celor ce cred şi al celor ce nu cred; al celor drepţi şi nedrepţi; al celor cinstitori de Dumnezeu şi necinstitori; al celor nepãtimaşi şi pãtimaşi; al cãlugãrilor şi al mirenilor; al înţelepţilor şi al celor neînvãţaţi; al celor sãnãtoşi şi al celor bolnavi; al tinerilor şi vârstnicilor”.

Aceste cuvinte, care se găsesc undeva foarte aproape de începutul Scării, fac o introducere minunată acestei scrieri cu totul deosebite. Coordonatele pe care le stabileşte Sfântul Ioan încă de la început au menirea să pregătească modul în care ar trebui să înţeleagă scrierea sa cititorii. Cheia în care trebuie lecturată cartea sa este smerenia. Dacă cineva crede că Dumnezeu este numai al celor drept-credincioşi (ciudat, parcă Sfântul Ioan s-ar referi aici la unele curente „ortodoxiste” ale zilelor noastre), acela nu va putea înţelege cuvintele acestui om, care învaţă că Dumnezeu nu numai că este şi al celor păcătoşi, dar chiar şi al celor necredincioşi! Aşadar, înaintea lui Dumnezeu ortodoxul este la fel de important ca şi eterodoxul, creştinul ca şi păgânul. Şi de ce începe Sfântul Ioan scrierea sa tocmai cu aceste cuvinte? Pentru a ne introduce în duhul adevăratei cugetări de Dumnezeu.  În continuare voi lăsa textul Sfântului Ioan fără comentarii, pentru bucuria comuniunii cu el:    

„Cãlcãtor de lege este cel ce rãstãlmãceşte le­gea lui Dumnezeu cu mintea lui cea sucitã şi cel ce socoteşte cã crede, dar se împotriveşte în chip eretic lui Dumnezeu. Creştin este cel ce urmeazã lui Hristos pe cât e cu putinţã oamenilor prin cuvinte şi fapte şi crede cu o cugetare dreaptã şi neprihãnitã în Sfânta Treime. Iubitor de Dumnezeu este cel ce se face pãrtaş de toate cele fireşti şi fãrã pãcat şi care nu pregetã de a face dupã putere cele bune”.

„Înfrânat este cel ce, petrecând în mijlocul ispi­telor şi curselor şi tulburãrilor, se strãduieşte sã imi­te cu toatã puterea purtãrile celui ridicat deasupra tulburãrilor”.

„Cei ce au pornit sã se suie la cer cu trupul au nevoie cu adevãrat de silire şi de dureri neînceta­te. Mai ales la începutul lepãdãrii lor, pânã ce trec de la nãravul lor iubitor de plãceri şi de la inima neîndureratã, la iubirea de Dumnezeu şi la curãţie prin plânsul învederat”.

„Ostenealã cu adevãrat, ostenealã şi amãrãciune multã şi anevoie de rãbdat ni se cere mai ales nouã, celor fãrã de grijã, pânã ce ne vom face mintea – acest câine iubitor de mãcelãrii şi lacom de mâncare – iubi­toare de curãţie şi de supraveghere prin simplitate, blândeţe adâncã şi sârguinţã. Dar sã îndrãznim noi, cei împãtimiţi şi neputincioşi, şi sã aducem lui Hristos cu credinşã neîndoielnicã slãbiciunea şi neputinţa noastrã sufleteascã, mãrturisindu-le. Şi negreşit vom primi aju­torul Lui mai presus de vrednicia noastrã, dacã ne vom pogorî neîncetat în adâncul smeritei cugetãri”.

„Când sufletul, predându-se pe sine (trândãviei aceleia), va pierde cãldura fericitã şi vrednicã de iu­bit, sã caute cu sârguinţã sã afle din ce pricinã s-a lipsit de ea şi sã porneascã iarãşi rãzboiul şi sârguinţa împotriva ei. Cãci nu poate sã se întoarcã (la cãldura aceea) decât pe poarta pe care a ieşit”.

„Rugãciunea este, dupã însuşirea ei, însoţirea şi unirea omului şi a lui Dumnezeu, iar dupã lucrare, susţinãtoarea lumii. Este împãcare a lui Dumnezeu, maica lacrimilor şi fiica lor, ispãşirea pãcatelor, pod de trecere peste ispite, peretele din mijloc în faţa ne­cazurilor, zdrobirea rãzboaielor, lucrarea îngerilor, hrana tuturor fiinţelor netrupeşti, veselia ce va sã vie, lucrarea fãrã margine, izvorul virtuţilor, pricinuitoa­rea harismelor (a darurilor), sporirea nevãzutã, hra­na sufletului, luminarea minţii, securea deznãdejdii, dovedirea nãdejdii, risipirea întristãrii, bogãţia cãlugãrilor, vistieria sihaştrilor, micşorarea mâniei, oglinda înaintãrii, arãtarea mãsurilor, vãdirea stãrii dinlãuntru, descoperirea celor viitoare, semnul sla­vei. Rugãciunea este celui ce se roagã cu adevãrat tri­bunal, dreptar şi scaun de judecatã al Domnului, îna­intea scaunului Judecãţii viitoare”.

„Când porneşti sã te înfãţişezi înaintea Domnului, sã-ţi fie haina sufletului ţesutã întreagã din firele, mai bine zis din zalele, nepomenirii rãului. Cãci de nu, cu nimic nu te vei folosi. Sã-ţi fie ţesãtura cererii tale simplã, neîmpestriţatã în chip felurit. Cãci, cu un sin­gur cuvânt, vameşul şi fiul risipitor L-au împãcat pe Dumnezeu cu ei”.

„Lipsa de durere (împietrirea) este o nepãsare întipãritã în fire, o cugetare amorţitã, o fiicã a gândurilor pãtimaşe ce au pus stãpânire pe om (a prejudecãţilor), o îngheţare a râvnei, un laţ al bãrbãţiei, o necunoaştere a strãpungerii inimii, o poartã a deznãdejdii, o maicã a uitãrii, şi, dupã naştere, o fiicã a fiicei sale”.

„Cel lipsit de durere (nesimţitul) este un filosof fãrã minte. E un tâlcuitor ce se osândeşte pe sine, un iubitor de cuvinte potrivnice lui, învãţãtor orb la vedere. Vorbeşte de însãnãtoşirea rãnii şi nu înceteazã de a o zgândãri. Grãieşte împotriva pati­mii şi nu înceteazã de a mânca cele ce-l vatãmã. Se roagã împotriva patimii şi porneşte îndatã la lucrarea ei. Se mânie pe lucrarea ei împotriva lui însuşi, dar de cuvintele lui nu se ruşineazã, nenorocitul. „Fac rãul”, strigã el, dar stãruie cu râvnã în a-l face. Se roagã cu gura împotriva patimii şi cu trupul luptã pentru ea. Filosofeazã despre moarte şi se poartã ca unul care nu are moarte. Suspinã din pricina despãrţirii de viaţã şi dormiteazã ca unul ce va trãi veşnic. Vorbeşte des­pre înfrânare şi se luptã pentru lãcomia pântecelui. Fericeşte ascultarea şi e cel dintâi care nu ascultã. Laudã pe cei neîmpãtimiţi şi nu se ruşineazã sã ţinã minte rãul şi sã lupte pentru o zdreanţã. Mâniindu-se, se amãrãşte, dar iarãşi se mânie din pricinã cã s-a amãrât; şi, adãugând înfrângere la înfrângere, nu simte nimic. Citeşte despre judecatã şi începe sã zâmbeascã. Citeşte despre slava deşartã şi chiar în timpul citirii suferã de ea. Se rosteşte pentru priveghere şi îndatã se scufundã în somn. Laudã rugãciunea şi fuge de ea ca de bici. Sãturându-se, se cãieşte, şi dupã puţinã vreme adaugã altã sãturare. Fericeşte tãcerea, dar o laudã prin vorbãrie. Învaţã despre blândeţe, dar se mânie adeseori chiar în timp ce învaţã despre ea. Trezindu-se din somn, suspinã, dar lãsându-şi capul pe pernã, iarãşi se supune patimii. Ocãrãşte râsul şi învaţã, zâmbind, despre plâns. Se învinovãţeşte pe sine în faţa altora ca iubitor de slavã deşartã, dar urmãreşte sã-şi câştige slava prin învinovãţire. Priveşte pãtimaş la feţe şi vorbeşte des­pre neprihãnire. Laudã pe cei ce se liniştesc petrecând în lume, şi nu înţelege cã se face pe sine de ruşine. Slãveşte pe cei milostivi şi ocãrãşte pe sãraci. Se face totdeauna pârâşul sãu şi nu voieşte sã vinã la simţire, ca sã nu spun cã nu poate”.

Am văzut în cuvintele Sfântul Ioan Scărarul că viaţa cea adevărată nu se dobndeşte cu jumătăţi de măsură. Zicea undeva Sfântul Ioan Gură de Aur: „Totdeauna, dar mai ales când cuget la isprăvile Sfinţilor, îmi vine să deznădăjduiesc de mântuire!”. Şi să nu uităm cine a fost cel care a rostit aceste cuvinte! Totuşi, citirea permanentă a cuvintelor Sfinţilor ne este de mare ajutor în această luptă grea. Este adevărat că trăim vremuri neînchipuit de grele. Totuşi, nu degeaba spunea Sfântul Pavel în citatul de mai sus că Iisus, ieri şi azi şi în veci, e acelaşi. Asta arată că oricât ar fi vremurile de grele, Dumnezeu Îşi are oamenii Lui în fiecare epocă, iar harul Său se revarsă asupra tuturor oamenilor cu aceeaşi bogăţie ca oricând.

Totuşi, este de mare trebuinţă ca în aceste vremuri să fim cumva mai atenţi. Înainte era poate mai uşor să te fereşti de ispite, pentru că multe dintre ele nici nu existau. Acum este nevoie de mai mult discernământ. Discernământ care nu poate fi dobândit fără luptă şi fără interiorizare. Iar interiorizare înseamnă cât mai puţină răspândire şi căutarea cu seriozitate şi responsabilitate a lucrurilor folositoare de suflet. O să aduc aici un exemplu de lipsă de discernământ un articol pe care l-am citit recent. Nu l-aş fi adus în discuţie acum, dacă nu aş fi considerat că aduce un mare deserviciu celor care l-au citit şi l-au luat drept normativ. Textul articolului îl găsiţi aici: http://www.ortodoxiatinerilor.ro/masturbarea/19385-fetelor-casatoriti-baieti-masturbeaza

Ce aş avea de spus, referitor la lipsa de discernământ, este că articolul tranşează foarte neînţelept problema. Nesocoteşte din start puterea lui Dumnezeu. Le îndeamnă pe fete să caute un fel de cai verzi pe pereţi. Ar fi trebuit să le îndemne să caute să se căsătorească numai cu băieţii care au ajuns să săvârşească rugăciunea minţii. Şi nu sunt ironic, dar acesta pare a fi firul logic al autorului. În zilele noastre este extrem de greu pentru o fată să găsească un băiat care să nu fie cât de cât luptat de această patimă. Totuşi, autorul articolului nostru merge cu asceza mult mai departe decât au mers Părinţii, care nu au considerat niciodată această patimă ca fiind impediment la căsătorie. Eu cred că astfel de îndemnuri nu fac decât să deruteze. Nu vreau să intru în polemică cu nimeni (oricum, nu cred că suntem citiţi de Ortodoxia Tinerilor), dar nu este normal ca într-o lume în care dacă un băiat doar practică acest păcat, dar poate, prin cine ştie ce minune, nu a cunoscut încă relaţiile trupeşti, este o maaare raritate, să se recomande fetelor ca un astfel de băiat să fie evitat. Altele sunt problemele de care o fată, ca de asemenea şi un băiat, ar trebui să se teamă în alegerea unui  partener. Nu le voi detalia aici, ci îi îndemn pe toţi cei doritori să afle răspunsul la aceste probleme să cerceteze învăţăturile marilor Părinţi ai Bisericii, iar nu părerile celor care cred că acum au descoperit apa caldă (şi da, aici am fost ironic).

Un om    

    

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s