Monthly Archives: September 2015

De ce trebuie să ne intereseze (foarte mult) ce se întâmplă cu ora de religie?

Copil din URSS, învățând sloganuri antireligioase sursa: http://goo.gl/qhUWR9

Copil din URSS, învățând sloganuri antireligioase
sursa: http://goo.gl/qhUWR9

Deși ong-uriștii care mârâie permanent împotriva orei de religie ar fi trebuit să amuțească după momentul în care 92% dintre dintre părinți au ales să îi înscrie pe copiii lor la orele de religie, observăm însă că logica urii nu se potrivește cu logica normală, umană.

Astfel, constatăm că, deși până în primăvară, ei se erijau în apărarea drepturilor democratice ale tuturor elevilor din România, care, în opinia lor, erau oripilați de ora de religie, acum ei își asumă cu același zel apărarea drepturilor celor opt procente care au ales să nu își înscrie copiii la părinți. Dacă ar fi să fim mai scrupuloși, cred că procentul ar trebui chiar redus undeva sub 5%, întrucât perioada în care s-au făcut înscrierile a fost una destul de scurtă, binecunoscut fiind faptul că mulți părinți sunt plecați la muncă în străinătate, ori au avut diferite situații care i-au împiedicat să ajungă la școală pentru a semna cererea respectivă.

Așadar, din apărători ai unei majorități covârșitoare, cum se considerau până atunci, onguriștii s-au trezit a fi revendicatori ai drepturilor pentru 5% din copiii care merg la școală. Deși, iarăși, corect ar fi să nu credem că toți cei care au refuzat să urmeze orele de religie se simt neapărat reprezentați de acești necunoscuți (nu știm niciodată cine sunt acești instigatori, cu mici excepții), bine pregătiți și susținuți financiar și politic în demersurile lor de a ataca tot ce este românesc, religios, normal, firesc.

Pentru fiecare valoare tradițională românească și creștină, ei au pregătit un întreg arsenal ideologic prin care să destabilizeze generațiile viitoare. Îți place cumva viața de familie, apreciezi momentele frumoase trăite în sânul ei, îți iubești copii sau părinții, te bucuri că ai și mamă, și tată? Înseamnă că ești un intolerant, care nu înțelegi opțiunea celorlalți de a avea în loc de mamă și tată, două mame sau doi tați (deși, între noi fie vorba, nu i-a întrebat nimeni pe acei copii dacă vor să trăiască într-un astfel de mediu). De asemenea, dacă vrei să ai copii în aceste vremuri de criză, există mai multe scenarii pregătite în ce te privește: dacă ai un copil, înseamnă că ești un om foarte curajos, dar și cu ceva bani, pentru că altfel nu ai fi ales să ai un copil în aceste vremuri atât de grele. Ai doi copii? Înseamnă că ești inconștient și nu îți dai seama cât de mult apeși bugetul local, regional și național. Vrei să trăiești din alocația copiilor, să nu meargă soția la muncă, să stea acasă, ca o leneșă, și să căpușezi statul. Ai mai mult de doi copii? Deja este vorba despre extremism religios și meriți încadrat la altă categorie, a celor împotriva cărora trebuie luptat direct, prin invective în presă, în declarații publice și în viața de zi cu zi.

Că tot veni vorba, ni se spune că e nevoie de emigranți, pentru a crește numărul brațelor de muncă din Europa? De ce oare însă nu se încurajează natalitatea și sporul natural între europeni, dacă grija lor față de acest aspect este atât de mare și sinceră?

Revenind la cunoștințele noastre mai vechi, onguriste și asuriste, trebuie spus că, așa cum preconizam și după tevatura cu înscrierea la ora de religie, că ei nu stau cu mâinile în sân; ei își fac treaba lor. Vorba lui Hagi când antrena naționala: Adi, iei mingea și faci ce știi tu! Așa și ei: fac ceea ce știu. Își exprimă în spațiul public toate frustrările și complexele la adresa celor care nu sunt ca ei sau cum vor ei. Ne vorbesc despre toleranță, deși pe vârful limbii au numai invective pline de ură la adresa oamenilor normali. Ne vorbesc despre democrație și despre respectarea principiilor democratice, deși, democratic au fost spulberați de opțiunea a 92% dintre părinți de a nu se alătura discursului lor. Se erijează în promotori ai drepturilor civice, dar nu îi interesează decât să îi atragă pe cât mai mulți la luptă împotriva majorității, pe când, în principal, atunci când vorbim despre drepturi civice și democrație, vorbim despre majoritate.

Aceasta a fost esența democrației în secolul al XX-lea: majoritatea. Asta pentru că, la un moment-dat, unii și-au dat seama că este imposibil să instaurezi armonia între oameni prin consens. Astfel, s-a ajuns la un compromis: dacă nu pot fi mulțumiți toți oameni, măcar majoritatea să fie mulțumită, ținându-se, bineînțeles, cont și de existența celorlalți. Totuși, în secolul al XXI-lea asistăm la o schimbare de paradigmă. Instaurarea dictaturii ideologice (mai întâi) prin clamarea drepturilor minorităților. Majoritatea a devenit, în toate țările până mai ieri democratice, foarte sensibilă la acuzațiile de intoleranță și discriminare. Imediat ce activiștii de partid, pardon, de ong flutură o acuzație de intoleranță sau discriminare sau de nerespectare (în sensul de satisfacere completă și rapidă) a drepturilor minorității, majoritatea parcă amuțește; nu mai are nici prezență, nici chip.

Observăm cum în România, onguriștii acuză mereu majoritatea (pe ortodocși, pe cei care susțin familia tradițională), dar această majoritate nu are o prezență reală în spațiul vizibil social. Majoritatea, deși toată lumea știe că există, nu își face în nici un fel simțită prezența (cu singura excepție a cererilor pentru ora de religie, situație creată, culmea, de cei care luptă împotriva majorității). În acest ritm, majoritatea va ajunge de la lipsă de prezență la lipsă de existență. Nu cred că trebuie ca majoritatea să apeleze la aceleași instrumente pe care le folosesc activiștii onguriști, dar se pot găsi metode pentru o mai multă prezență în spațiul public, confiscat în prezent de câțiva uzurpatori ai majorității. Pentru că au acces la canalele mediatice, își răspândesc cu ușurință mizeriile și își arogă statura unora care ar reprezenta părerile și opțiunile majorității. Sau, cel puțin, ale majorității oamenilor care gândesc. Restul, care nu gândesc ca ei, sunt proști.

Cred că dacă vom rămâne total impasibili la războiul declanșat împotriva noastră, pentru că despre asta este vorba, chiar dacă noi vrem să ne ocupăm mintea și viața cu lucruri frumoase; pentru ei scopul este clar: războiul împotriva majorității. Iar dacă noi nu vom fi vigilenți, vom pierde lupta fără să ne dăm seama. Ca să câștigi un război, trebuie să știi ce forțe ai tu, ce forțe are inamicul, ce arme ai tu și ce arme el. În acest moment, armele noastre sunt bunul simț și numărul copleșitor al majorității; al lor, tenacitatea alimentată de ură nesecată la adresa firescului și finanțare din surse neștiute și nebănuite. Ei încă sunt slabi și foarte puțini, dar dacă majoritatea va dormi liniștită pe laurii oferiți înainte de luptă, acest lucru se va transforma în timp în combustibilul de care au ei nevoie pentru a câștiga lupta.

Despre ce am putea noi face cred că ar fi multe de zis, iar fiecare dintre noi poate găsi multe soluții. Chiar dacă nu toate ar fi viabile, important este să se facă ceva, fiecare în dreptul lui. Spre exemplu, profesorii de religie ar putea să nu mai dea apă la moară prin prezentarea la ore în baza talentului de improvizator. Nu mă refer aici la cei care deja își fac treaba cum trebuie, se înțelege. Studenții ar putea să fie prezențe foarte dinamice în instituțiile în care învață, atrăgând asupra lor atenția prin capacitatea de a împăca studiul cu faptul de a fi alături de cei care au nevoie. O astfel de prezență devine un magnet pentru ceilalți și devine o reală mărturisire a lui Hristos, Care, prin Sfântul Pavel, ne-a transmis să ne purtăm sarcinile unii altora. Un student creștin care învață la un nivel de elită și care este dinamic în mijlocul colegilor lui va transmite un mesaj plin de viață celor din jur în ce privește frumusețea firescului. La locul de muncă putem să fim mereu dornici de a ne face treaba cât mai bine, de nu răspunde nimănui la provocări și, fără să clamăm cu suntem creștini, vom arăta prin fapte că asumarea creștinismului are fundament în persoana noastră și va transmite, iarăși, un mesaj frumos celorlalți. Bineînțeles, pentru cine poate mai mult, se pot face și alte lucruri, cum ar fi înființarea unui blog sau a unui site care să promoveze frumosul, implicarea mai mult în viața și activitățile parohiei de care aparținem, poate înființarea unei asociații care să poată avea un impact mai mare în societate.

Fiecare poate analiza și cumpăni ce poate face el mai bine și mai folositor, ideea centrală însă este că dacă toți ne-am mișca câte puțin, valul ar fi mult prea mare pentru a fi contracarat de cei care urmăresc răul acestui neam.

Un om

Advertisements