Monthly Archives: January 2016

Există comparaţie între felurile în care ne lucrăm mântuirea?

monastery03

sursa: https://goo.gl/4gg7Pw

 

Când ne punem în mod sincer problema intimității noastre cu Dumnezeu, nu trebuie să căutăm să ne simțim ca și cum am fi cei mai păcătoși sau cei mai de pe urmă oameni. Nu trebuie să ne punem problema nicicum. Nu ne interesează cum sunt ceilalți. Nu la modul insensibil, nesimțit și anti-comunional, ci la modul că nu trebuie să facem absolut niciodată comparații. Dacă vom face comparații, ori vom ajunge la deznădejde (că alții sunt foarte buni, iar noi suntem foarte răi), ori la mândrie (pentru că, inevitabil, vom găsi oameni pe care îi vom vedea mai rău decât pe noi, iar asta se cheamă mândrie).

Aici este o luptă serioasă, de a alunga în permanență orice gând de comparație, dar este una dintre cheile vieții duhovnicești. A nu te compara cu nimeni aduce după sine și o liniște interioară, dublată de o atenție sporită asupra propriei persoane, în modul real și folositor. Astfel, în loc să văd plusurile și minusurile altora, o să îmi văd, cu realism, situația mea personală și voi vedea unde am de lucrat. Este un text în Psalmi care spune: „Suișuri în inima sa a pus, în valea plângerii, în locul care i-a fost pus”. Asta arată că de fiecare dată când vedem o lipsă în propria noastră persoană, trebuie să ne îngrijim să o depășim. Să căutăm o modalitate de a ne ridica peste acea problemă. Nu de a o evita, ci de a o depăși. Asta sunt aceste „suișuri”, ocazii de a crește duhovnicește. Bineînțeles, această creștere duhovnicească nu este deloc una ușoară, ci ea se desăvârșește în „valea plângerii”, adică într-o stare de pocăință desăvârșită. Altfel nu se poate, pentru că acesta este „locul care i-a fost pus”, adică rânduit, omului pentru eliberarea de omul vechi.

Bineînțeles, atingerea desăvârșirii nu este un lucru foarte ușor de realizat, însă cea mai mare greutate în acest proces este înțelegerea corectă a lucrurilor. Dacă le-am înțelege corect, nici nevoința nu ni s-ar mai părea așa de grea. Dacă am conștientiza pentru ce luptăm, în mod sigur ispitele ni s-ar părea o nimica toată. Dacă am realiza în mod deplin că prin suportarea anumitor lipsuri, Hristos ne dăruiește viața veșnică, cred că acele lipsuri nu ni s-ar mai părea așa mari. Dacă am înțelege că prin îngăduirea lipsurilor celui de lângă noi, Hristos ne plinește lipsurile noastre, probabil că am privi lipsurile aproapelui nostru ca pe greșelile unui copil. Dacă am simți în inima noastră că toate greutățile vieții de aici pregătesc (sau ar trebui să pregătească, în funcție de starea cu care le primim) bucuriile vieții de apoi și că prin ele Hristos ne dăruiește Împărăția cerurilor, cred că am dori ca ele să vină cât mai adesea asupra noastră. Am dori să punem mereu suișuri în inima noastră. Am lua fiecare ispită drept un prilej de a ne exersa (a face asceză) virtuțile.

Pare greu? Ușor nu este. Cel puțin dacă privim lucrurile cu logica omenească. Doar că prin această logică nu vom înțelege niciodată cuvintele: „Luați jugul Meu asupra voastră şi învățați-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veți găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun și povara Mea este ușoară”. Nu doar că nu le vom înțelege, ci le vom socoti imposibil de pus în lucrare. Iar asta ne va ține mereu în afara lui Dumnezeu. Deși jugul Lui rămâne în veac bun, iar povara Lui, prin prezența Sa tainică alături de noi, mereu ușoară.

Un om

Advertisements