Category Archives: De la lume adunate

De ce trebuie să ne intereseze (foarte mult) ce se întâmplă cu ora de religie?

Copil din URSS, învățând sloganuri antireligioase sursa: http://goo.gl/qhUWR9

Copil din URSS, învățând sloganuri antireligioase
sursa: http://goo.gl/qhUWR9

Deși ong-uriștii care mârâie permanent împotriva orei de religie ar fi trebuit să amuțească după momentul în care 92% dintre dintre părinți au ales să îi înscrie pe copiii lor la orele de religie, observăm însă că logica urii nu se potrivește cu logica normală, umană.

Astfel, constatăm că, deși până în primăvară, ei se erijau în apărarea drepturilor democratice ale tuturor elevilor din România, care, în opinia lor, erau oripilați de ora de religie, acum ei își asumă cu același zel apărarea drepturilor celor opt procente care au ales să nu își înscrie copiii la părinți. Dacă ar fi să fim mai scrupuloși, cred că procentul ar trebui chiar redus undeva sub 5%, întrucât perioada în care s-au făcut înscrierile a fost una destul de scurtă, binecunoscut fiind faptul că mulți părinți sunt plecați la muncă în străinătate, ori au avut diferite situații care i-au împiedicat să ajungă la școală pentru a semna cererea respectivă.

Așadar, din apărători ai unei majorități covârșitoare, cum se considerau până atunci, onguriștii s-au trezit a fi revendicatori ai drepturilor pentru 5% din copiii care merg la școală. Deși, iarăși, corect ar fi să nu credem că toți cei care au refuzat să urmeze orele de religie se simt neapărat reprezentați de acești necunoscuți (nu știm niciodată cine sunt acești instigatori, cu mici excepții), bine pregătiți și susținuți financiar și politic în demersurile lor de a ataca tot ce este românesc, religios, normal, firesc.

Pentru fiecare valoare tradițională românească și creștină, ei au pregătit un întreg arsenal ideologic prin care să destabilizeze generațiile viitoare. Îți place cumva viața de familie, apreciezi momentele frumoase trăite în sânul ei, îți iubești copii sau părinții, te bucuri că ai și mamă, și tată? Înseamnă că ești un intolerant, care nu înțelegi opțiunea celorlalți de a avea în loc de mamă și tată, două mame sau doi tați (deși, între noi fie vorba, nu i-a întrebat nimeni pe acei copii dacă vor să trăiască într-un astfel de mediu). De asemenea, dacă vrei să ai copii în aceste vremuri de criză, există mai multe scenarii pregătite în ce te privește: dacă ai un copil, înseamnă că ești un om foarte curajos, dar și cu ceva bani, pentru că altfel nu ai fi ales să ai un copil în aceste vremuri atât de grele. Ai doi copii? Înseamnă că ești inconștient și nu îți dai seama cât de mult apeși bugetul local, regional și național. Vrei să trăiești din alocația copiilor, să nu meargă soția la muncă, să stea acasă, ca o leneșă, și să căpușezi statul. Ai mai mult de doi copii? Deja este vorba despre extremism religios și meriți încadrat la altă categorie, a celor împotriva cărora trebuie luptat direct, prin invective în presă, în declarații publice și în viața de zi cu zi.

Că tot veni vorba, ni se spune că e nevoie de emigranți, pentru a crește numărul brațelor de muncă din Europa? De ce oare însă nu se încurajează natalitatea și sporul natural între europeni, dacă grija lor față de acest aspect este atât de mare și sinceră?

Revenind la cunoștințele noastre mai vechi, onguriste și asuriste, trebuie spus că, așa cum preconizam și după tevatura cu înscrierea la ora de religie, că ei nu stau cu mâinile în sân; ei își fac treaba lor. Vorba lui Hagi când antrena naționala: Adi, iei mingea și faci ce știi tu! Așa și ei: fac ceea ce știu. Își exprimă în spațiul public toate frustrările și complexele la adresa celor care nu sunt ca ei sau cum vor ei. Ne vorbesc despre toleranță, deși pe vârful limbii au numai invective pline de ură la adresa oamenilor normali. Ne vorbesc despre democrație și despre respectarea principiilor democratice, deși, democratic au fost spulberați de opțiunea a 92% dintre părinți de a nu se alătura discursului lor. Se erijează în promotori ai drepturilor civice, dar nu îi interesează decât să îi atragă pe cât mai mulți la luptă împotriva majorității, pe când, în principal, atunci când vorbim despre drepturi civice și democrație, vorbim despre majoritate.

Aceasta a fost esența democrației în secolul al XX-lea: majoritatea. Asta pentru că, la un moment-dat, unii și-au dat seama că este imposibil să instaurezi armonia între oameni prin consens. Astfel, s-a ajuns la un compromis: dacă nu pot fi mulțumiți toți oameni, măcar majoritatea să fie mulțumită, ținându-se, bineînțeles, cont și de existența celorlalți. Totuși, în secolul al XXI-lea asistăm la o schimbare de paradigmă. Instaurarea dictaturii ideologice (mai întâi) prin clamarea drepturilor minorităților. Majoritatea a devenit, în toate țările până mai ieri democratice, foarte sensibilă la acuzațiile de intoleranță și discriminare. Imediat ce activiștii de partid, pardon, de ong flutură o acuzație de intoleranță sau discriminare sau de nerespectare (în sensul de satisfacere completă și rapidă) a drepturilor minorității, majoritatea parcă amuțește; nu mai are nici prezență, nici chip.

Observăm cum în România, onguriștii acuză mereu majoritatea (pe ortodocși, pe cei care susțin familia tradițională), dar această majoritate nu are o prezență reală în spațiul vizibil social. Majoritatea, deși toată lumea știe că există, nu își face în nici un fel simțită prezența (cu singura excepție a cererilor pentru ora de religie, situație creată, culmea, de cei care luptă împotriva majorității). În acest ritm, majoritatea va ajunge de la lipsă de prezență la lipsă de existență. Nu cred că trebuie ca majoritatea să apeleze la aceleași instrumente pe care le folosesc activiștii onguriști, dar se pot găsi metode pentru o mai multă prezență în spațiul public, confiscat în prezent de câțiva uzurpatori ai majorității. Pentru că au acces la canalele mediatice, își răspândesc cu ușurință mizeriile și își arogă statura unora care ar reprezenta părerile și opțiunile majorității. Sau, cel puțin, ale majorității oamenilor care gândesc. Restul, care nu gândesc ca ei, sunt proști.

Cred că dacă vom rămâne total impasibili la războiul declanșat împotriva noastră, pentru că despre asta este vorba, chiar dacă noi vrem să ne ocupăm mintea și viața cu lucruri frumoase; pentru ei scopul este clar: războiul împotriva majorității. Iar dacă noi nu vom fi vigilenți, vom pierde lupta fără să ne dăm seama. Ca să câștigi un război, trebuie să știi ce forțe ai tu, ce forțe are inamicul, ce arme ai tu și ce arme el. În acest moment, armele noastre sunt bunul simț și numărul copleșitor al majorității; al lor, tenacitatea alimentată de ură nesecată la adresa firescului și finanțare din surse neștiute și nebănuite. Ei încă sunt slabi și foarte puțini, dar dacă majoritatea va dormi liniștită pe laurii oferiți înainte de luptă, acest lucru se va transforma în timp în combustibilul de care au ei nevoie pentru a câștiga lupta.

Despre ce am putea noi face cred că ar fi multe de zis, iar fiecare dintre noi poate găsi multe soluții. Chiar dacă nu toate ar fi viabile, important este să se facă ceva, fiecare în dreptul lui. Spre exemplu, profesorii de religie ar putea să nu mai dea apă la moară prin prezentarea la ore în baza talentului de improvizator. Nu mă refer aici la cei care deja își fac treaba cum trebuie, se înțelege. Studenții ar putea să fie prezențe foarte dinamice în instituțiile în care învață, atrăgând asupra lor atenția prin capacitatea de a împăca studiul cu faptul de a fi alături de cei care au nevoie. O astfel de prezență devine un magnet pentru ceilalți și devine o reală mărturisire a lui Hristos, Care, prin Sfântul Pavel, ne-a transmis să ne purtăm sarcinile unii altora. Un student creștin care învață la un nivel de elită și care este dinamic în mijlocul colegilor lui va transmite un mesaj plin de viață celor din jur în ce privește frumusețea firescului. La locul de muncă putem să fim mereu dornici de a ne face treaba cât mai bine, de nu răspunde nimănui la provocări și, fără să clamăm cu suntem creștini, vom arăta prin fapte că asumarea creștinismului are fundament în persoana noastră și va transmite, iarăși, un mesaj frumos celorlalți. Bineînțeles, pentru cine poate mai mult, se pot face și alte lucruri, cum ar fi înființarea unui blog sau a unui site care să promoveze frumosul, implicarea mai mult în viața și activitățile parohiei de care aparținem, poate înființarea unei asociații care să poată avea un impact mai mare în societate.

Fiecare poate analiza și cumpăni ce poate face el mai bine și mai folositor, ideea centrală însă este că dacă toți ne-am mișca câte puțin, valul ar fi mult prea mare pentru a fi contracarat de cei care urmăresc răul acestui neam.

Un om

Bolșevicii vechi și noi. Sau ce se naște din comuniști, creștini urăște

demolition-annunciation-church-labor

Demolarea bisericii Bunei Vestiri, Leningrad, 1929 sursa foto: http://bit.ly/1Gd80DN

Dragii mei nepoţi! Când era puricele … staţi un pic, asta nu este o poveste spusă de bunicul. Asta e o bucăţică de realitate ce s-a întâmplat şi, (mi) se pare, se întâmplă din nou. Bunicul nu (mi-)a spus niciodată o poveste despre bolşevici. S-a încadrat, de obicei, în cele cu Harap Alb. De câteva ori a pomenit de ciocolata primită de la soldaţii nemţi.

În fine, nemţii sunt altă poveste, care poate ar merita spusă altă dată. Dar cum stă treaba cu bolşevicii? Spus mai pe şleau, băieţii ăştia sunt nişte tipi care au vrut să răstoarne lumea, să aducă egalitate între oameni şi să “construiască”  raiul pe pământ. Aparent, totul bine si frumos; dar cum a stat, în fapt, treaba? Păi… începând cu tentativa de puci din Rusia ţaristă, din 1905, şi terminând înspre zilele noastre: au murit înspre 100 de milioane de oameni; s-au prăbuşit şi economia, şi morala în multe ţări foste si actuale comuniste; iar raiul proclamat nu a fost prea aproape.

Totuşi, comunismul nu a fost blamat aşa cum, pe bună dreptate, ar merita. Singurul demers de până acum a fost de a-l considera egal de periculos fascismului, deşi vorbim de două ideologii distincte, aflate în contradicţie şi la extreme.

Din fericire, comunismul/ bolşevismul ca atare nu se mai regăseşte decât în foarte puţine ţări, aproape toate falimentare în afară de una care are o oarece dezvoltare economică prin prisma folosirii unui comunism cu deschidere către economia de piaţă – un comunism care, ca o hidră bicefală, încearcă să supravieţuiască propriei necroze.

Dar mai există şi un bolşevism nou, unul mascat intr-o făcătură vestică, nepurtând steagul roşu cu ciocan şi nicovală. Acest tip nou de comunism îşi are obârşia in mişcările americane din anii ’60, de tip flower-power – mişcare anarhică/ pseudocomunistă, din care, de altfel, agenţii KGB au şi racolat agenţi.

Un exponent important al acestei mişcări a fost John Lennon, al cărui cântec, “Imagine”, a devenit portavocea bolşevismului postmodern, în care egalitatea este adusă prin ştergerea graniţelor dintre popare, prin ştergerea tradiţiilor, a etos-ului acestora. De fapt, o egalitate care nu acceptă diferenţe, pentru că diversitatea reprezintă, atât pentru vechii, cât şi pentru noii bolşevici, un mare pericol pentru “orânduire”, alături de originalitatea tradiţiei fiecărui popor în parte.

Acestea fiind spuse, să venim în România. Cum stăm cu Biserica, căreia i se impută tocmai rezistenţa la modernizare şi o “mentalitate desuetă”? Tocmai Biserica, prin vocea Sfântului Apostol Pavel, spune că suntem diferiţi pentru că darurile sunt diferite: unii sunt învaţaţi şi cărturari, alţii se ocupă de vindecarea trupului. Sfântul Pavel face chiar o paralela între membrii comunităţii şi părtile componente ale trupului omenesc, fiecare posedând funcţionalitate diferită şi totuşi lucrând împreună. Aşadar, diversitatea este normală în Biserică, fiecare fiind chemat să-şi găsească talantul şi să-l înmulţească, sporind astfel trupeşte şi sufleteşte. Putem spune fără să greşim că în Biserică este o egalitate in diversitate.

Dar hipsterul modern, neo-bolşevic prin adopţie, este chemat de John & co. să lase totul deoparte şi să fie “toţi ca unul”, adică tolerant doar la cei asemenea lui, la cei care, deşi se trag din maimuţă, au reuşit să se lepede de fundamentalism. Dar, oare, nu el este cel fundamentalist, cel care are toleranţă doar faţă de cei asemenea lui, ridicând vocea atotputernică atunci când vine vorba de dusmanii orânduirii (în speţă, Biserica)? Nu dă hipsterul modern dovada unei lipse crase de cultura când vorbeşte de “inchiziţia bisericească” (după cum ştim, şi la noi au fost arşi pe rug oameni, nu?!), de înapoierea noastră, actuală, faţă de Vest (trecând în derizoriu lupta Principatelor Române timp de aproape 500 de ani contra turcilor, luptă în care Biserica a sprijinit identitatea românească şi printr-un uriaş erfort nu am ajuns paşalâc turcesc, deşi mulţi cred asta) sau de problema salariilor preoţilor (neîntelegând legea lui Cuza din 1859 privind naţionalizarea averilor bisericeşti şi rolul pe care statul şi l-a asumat atunci în ajutarea Bisericii – când, apropo, preoţii au devenit salariaţi ai statului).

În fine, hipstăreala merge cu argumente puţine si laxe, iar argumentul “de d-aia” abundă în discursul răspicat şi intolerant.

Cum să înţeleagă hipsterii că tocmai noi, creştinii, suntem chemaţi să fim toleranţi la modul absolut, să ne iubim nu doar apropele, ci şi inamicii, să reuşim să ne depăsim ego-ul? Cum să înţeleagă hipsterii că Sfântul Vasile, în epistola sa către tineri, ne spune să nu ignorăm studiul materiilor profane, ci să fim vrednici în tot ceea ce facem, ca să devenim, şi pentru alţii, lumină si călăuză?

Am citit, de curând, un articol în care un domn scria că singurul Dumnezeu este “binele absolut”. Un bine pe care, de fapt, ţi-l faci singur. Cum zicem noi, crestinii, un chip cioplit. E “binele” care îţi spune, de exemplu, să miluieşti pe cineva, dar nu pe cei nevoiaşi, pentru că, deh! ai văzut Filantropica şi ştii unde se duc banii. Că, de exemplu, e bine să “faci mişto” de unii şi de alţii, să iei la mişto ce consideră alţii sfânt, pentru că, deh! deţii tu “binele absolut”. Sau că poţi să fii incult şi să te întrebi ce a făcut Biserica pentru tine, pentru neam şi pentru ţară, în condiţiile în care motorul de căutare preferat abundă, totuşi, de răspunsuri. Doar că al tău, hipstere, da, despre e tine e vorba, este ocupat să găsească mizerii şi slăbiciuni omeneşti. Că tot veni vorba de căutat, uite nişte “chestii”: Valea Plopului, raportul BOR in domeniul activitatii social-filantropice, cămine şi azile de bătrâni şi de copii care ţin de Biserică…

Dar, ca să închei, spiriul de luptă bolşevic – scuzaţi-mă, poate unii se cred doar hipsteri sau liberi cugetatori, aşa că să nu-i jignim – înfierează cu aceeaşi mânie proletară, acum transformată într-o lumină modernă si graţioasă, orice vine din partea Bisericii. Niciun lucru bun nu vine de la BOR, care BOR, colac peste pupăză, e, pentru mulţi, sinonimă cu marea problema a României. Măi, băieţi! Oare din cauza BOR se închid spitale şi merge prost economia?! De aia e moralitatea la pământ şi mizeria personală fizică se manifestă public, de la gunoaiele aruncate pe stradă, la tunurile de milioane de euro?

Oare rezolvarea acestor probleme este dărâmarea bisericilor sau transformarea lor în restaurante / hoteluri, ca în Vest? Sau, poate, ajută trimiterea preoţilor şi a călugărilor (din nou) la canal? V-aţi linişti atunci? Prigonitorii romani, păgâni şi comunişti nu s-au mulţumit niciodată cu puţinul. Nici voi? Oare vreţi să ne adunăm, toţi ortodocşii români, în pieţe şi să ne facem, în fiecare zi, nostra culpa pentru că suntem creştini? Dacă asta vreţi, nu-i nimic. Avem ceva modele de sfinţi şi de martiri pe care să le urmăm. V-aţi simti mai bine, atunci? Aţi avea, oare, atunci, certitudinea unui tratament optimizat în spitale? Sau, când veţi plăti facturile, credeţi că acestea vor fi consistent reduse tocmai pentru că vor fi dispărut preoţii?

Să nu ne fi ajuns 50 de ani de ură şi furie comunistă?!

Dragii mei, o astfel de problematizare, deşi eronată (ca să nu spun altfel), este, totuşi, promovată: de voci politice sau nepolitice, de hipsteri sinceri sau de lichele remunerate pentru a lupta împotriva Bisericii.

Nu vreau sa incriminez pe nimeni, Biserica nu face aşa. Ea ne face doar să înţelegem, sau, mai bine-zis, sa vedem frumosul din oameni şi să lucrăm înspre eliberarea noastră şi a aproapelui nostru de poverile sufleteşti. Astfel ca toţi, dimpreună, să ajungem să auzim de la Hristos, Domnul: “Intraţi întru bucuria Domnului vostru”!

Mihail

Zece membri ASURei

Zece membri ASURei
Vrură-o ţară, nouă.[1]
Unu-a emigrat în rai
Şi-au rămas doar nouă.
 
Nouă membri ASURei
Vrură-n Guvern, promt!
Unul se Cernea din ei
Şi-au rămas doar opt.
 
Opt membri ASURei
Vrură-atee fapte…
Unul s-a crucit. Din ei
Au rămas doar şapte.
 
Şapte membri ASURei
Din Darwin citase.[2]
Unul s-a maimuţărit
Şi-au rămas doar şase.
 
Şase membri ASURei
Icoane au ars…
Unul s-a cam inflamat.
Cinci au mai rămas.
 
Cinci membri ASURei
Jucară mult teatru…
Unu-a fost prea serios
Şi-au rămas doar patru.
 
Patru membri ASURei
Vrură gală GAY.
Unul s-a dosit. Din ei
Au rămas doar trei.
 
Trei membri ASURei
Au un ONG la noi.
Unu-a fost co-tONoGit.
Au rămas doar doi.
 
Doi membri ASURei
Dau în BOR cu tunul.
Unul s-a popit. Din ei
A rămas doar unul.
 
Un membru ASURel,
Visând că e Nero,
S-a umflat instant de zel
Şi-a rămas doar zero.
 
ZERO membri ASURei
Vor al ţării bine:
Cu români nederbedei
Şi şcoli preacreştine.

posted by Cogito ergo s(cr)um

[1] Forma de dativ a pronumelui personal noi.
[2] Licenţă p(r)o(f)etică.

Lupta împotriva creștinilor – Toate-s vechi și nouă toate

Lupta împotriva creștinilor a fost una dintre preocupările constante ale diferitelor oameni, instituții, state sau organizații. Istoria e lungă și complicată. Ceea ce vreau însă să dezvolt aici este lupta împotriva creștinismului din zilele noastre. Și bineînțeles, nu mă refer aici la islam sau la alte religii care ar avea ceva cu creștinismul. Mă refer la cei care propagă ateismul feroce. Ateismul acela feroce, care susține, fără nicio reținere, că creștinismul este de vină pentru toate relele din lumea asta. Ateismul acela feroce care spune că creștinismul e numai pentru tâmpiți. Este un ateism care operează numai cu concepte absolute. Nimic nu poate fi adevărat, în afara a ceea ce susțin adepții lui. Ciudat, asta seamănă destul de mult cu o religie fundamentalistă. Poate nici asta nu ar fi atât de periculos, dacă nu ar ajunge să își dorească să impună ateismul lor și altora. De când ateismul are nevoie de propovăduitori? De ce ateismul, care presupune lipsa oricărei credințe religioase, își dorește atât de mult să atragă din ce în ce mai mulți adepți? De ce se organizează din ce în ce mai multe ONG-uri care au ca port-drapel lupta împotriva creștinismului? De ce este nevoie de campanii concertate în mass-media împotriva creștinismului (campanii care nu încetează niciodată)1? De ce tot ceea ce e spun ei (Toma, Cernea, Buhuceanu, Moise) e bun, e corect, e de bun simț, iar ceea ce mărturisește (poate cam prea tăcut, într-adevăr) credința care a născut acest popor (pentru că, să fim foarte realiști: poporul român ar fi fost altfel astăzi, dacă nu era creștin) este prezentat pe toate canelele media drept aiuritor?

Toate aceste întrebări au, pentru mine, o explicație foarte simplă: toate-s vechi și nouă toate, cum zicea Eminescu. Așa cum s-a încercat să se anuleze credința creștină din sufletul oamenilor de-a lungul istoriei, așa se încearcă și acum. Din păcate, acum lupta e mult mai meschină. Atunci era pe față și năștea martiri. Acum, nu mai poate naște martiri. Cel puțin, nu încă. Dar asta e altă poveste.

Trist este că acești dușmani virulenți câștigă teren, mult teren, iar restul parcă stăm pe margine și îi lăsăm să-și facă planul. Nu sunt adeptul violenței, dar cu cât nu vom face nimic, cu atât ne vom trezi mai greu. Se vede că lupta lor e bine calculată. Au început cu promovarea agresivă a homosexualității, au continuat cu dezavuarea căsătoriei tradiționale, iar acum lupta e direct cu Biserica. Așa-zisa victorie de anul acesta în privința înscrierii la ora de religie nu ar trebui să păcălească pe nimeni. Cei care au de câștigat din lupta împotriva Bisericii și a creștinismului nu vor renunța.

Promovarea homosexualității și a drepturilor pentru homosexuali se face cu o încrâncenare care arată clar că nu de dragul ocrotirii homosexualilor se face atâta zarvă. Ținta este dizolvarea valorilor tradiționale ale neamului românesc. Poate pare exagerat ce spun. Totuși, de ce se alocă atâția bani și atâtea resurse legislative și sociale pentru o parte a populației României care nu cred că se apropie de 0,1 la sută. Nu am la îndemână statistici pe acest subiect, dar dacă în Germania sunt 0,2 la sută, cred că la noi sunt cu mult mai puțini. Astfel, apare drept evident că încrâncenarea pentru susținerea lor nu e pentru ei, ci împotriva majorității populației.

Nu am nicio soluție pentru aceste situații, dar cred că un aspect care ar trebui luat mai mult în seamă ar fi să fim mai informați despre ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Poate fiind mai atenți la tot ce se uneltește pe la spate și la vedere vom avea și soluții. După cum știm, puterea răului stă în lipsa de acțiune a binelui. Ar fi bine să ne trezim cât mai repede, cât încă suntem majoritari cei care avem vederi sănătoase. Dacă nu, vom ajunge să vedem și cum e cu ateismul care naște martiri. Ceea ce nu e rău, în sine, nu?

Un om

1 Spre exemplu, una dintre campaniile împotriva Bisericii Ortodoxe este cea prin care se solicită impozitarea veniturilor de la altar. Nu știu de ce nu se cere și impozitarea cultelor baptist, penticostal sau mozaic, spre exemplu. Oricum, ideea e că sunt unii foarte deranjați de acest aspect, dar nu-i deranjează cu nimic că jocurile de noroc nu sunt impozitate în România. În unele state din lumea asta nici măcar nu sunt legale (printre care, majoritatea statelor din SUA), iar la noi nici măcar nu sunt impozitate.

În atenţia mass-media

SURSA: Comunicat de presă al Arhiepiscopiei Tomisului

În ultima vreme am fost informaţi de către cei din mass-media care iubesc ortodoxia că va începe un nou val de atacuri împotriva Bisericii Ortodoxe Române, cu referiri în special la Arhiepiscopia Tomisului, victima predilectă a celor care sunt orbiţi de bani sau de teama şefilor lor direcţi, şi este specific slăbiciunii omeneşti ca mai curând să rişti damnarea eternă, decât să înfrunţi un minim de disconfort lumesc – idee dezvoltată de filozoful Gabriel Liiceanu în lucrarea “Despre Limită”. Pentru ca materialul nostru să nu devină sufocant, am ales din teancurile de dosare şi acte doar câteva, pentru ca reporterii care caută adevărul să-l poată rememora. Ţinem însă la dispoziţia tuturor orice altă dovadă edificatoare de care dispunem. De asemenea, credem că este evident pentru oricine că o Instituţie precum Arhiepiscopia Tomisului nu poate minţi sau dezinforma şi că mai presus de orice este pus interesul pentru mântuirea credincioşilor şi nu bunăstarea preoţilor. Repetăm: când este numit un preot, având în vedere misiunea lui sacerdotală, nu primează faptul că preotul are copii de crescut şi că-i trebuie şi lui un loc de muncă, ci numai şi numai binele membrilor parohiei. Preotul trebuie să fie un adevărat păstor, un real “părinte” pentru enoriaşii lui. Încercaţi să vă aduceţi aminte de multiplele prestaţii televizate ale  unora dintre preoţii caterisiţi aici, la Constanţa şi analizaţi singuri dacă i-aţi fi dorit drept “părinţi duhovniceşti”.

Orice atac la adresa Bisericii este în egală măsură distructiv, nu pentru Biserică, ci pentru mântuirea oamenilor. De va vrea Dumnezeu, Biserica va dăinui, aşa cum dăinuie de 2000 de ani în pofida a tot ceea ce s-a făcut împotriva ei. Dar de va fi măcar un singur om a cărui credinţă va slăbi, acordând încredere unor dezinformări răuvoitoare sau inconştiente, aceasta este o nenorocire fără seamăn, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru care cineva va trebui să dea socoteală. Şi aserţiunea că “nu atacăm Instituţia bisericească, ci doar pe anumiţi reprezentanţi din conducerea ei” este o aberaţie. Scrie în Biblie: “Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile turmei”. De asemenea, de la Sfinţii Părinţi se ştie că: “Acolo unde este episcopul, acolo este şi Biserica”. Deci, episcopul nu este doar un reprezentant al Bisericii, ci el este însăşi Biserica. Nu poate exista Biserica fără episcop. Încă din vechime doar episcopul are dreptul să săvârşească Sfânta Liturghie şi celelalte Sfinte Taine ale Bisericii, însă datorită primirii Evangheliei lui Hristos de foarte multe popoare, episcopii au rânduit şi preoţilor să săvârşească ANUMITE Sfinte Taine. Astfel, să nu vă faceţi iluzii în privinţa a ceea ce aţi decis, dacă aţi decis, de bunăvoie, să faceţi.

Preotul este doar delegatul episcopului (arhiepiscopului) în parohie, fiind în ascultare şi subordonare faţă de acesta prin jurământ (H.G.53/2008, art.50lit.e). Episcopul este parohul de drept al tuturor parohiilor din subordinea sa.

– Mulţi ziarişti, după ce atacă public făcând tot răul posibil, vin apoi în particular, în secret, să ceară iertare, motivând că “nu ştiţi că aşa-i în presă!”. Să nu uitaţi că iertarea presupune şi îndreptarea răului făcut şi este de mai multe feluri. Dacă cel căruia i-ai făcut rău te iartă, trebuie să-ţi poţi ierta şi tu ceea ce-ai făcut, şi trebuie să te ierte şi Dumnezeu. Lucrurile nu sunt chiar aşa de simple.

– Codul muncii nu se aplică şi nu poate fi aplicat în misiunea ortodoxă. Prin urmare, nici sindicate preoţeşti nu pot exista. Un sindicat care să-i apere pe preoţi de episcopii cărora le-au jurat ascultare necondiţionată? Mai mare absurditate nici c-ar putea exista. De n-ar fi decât motivaţiile puerile, conform cărora duminicile şi sărbătorile legale ar trebui să fie libere şi pentru preoţi (Paştele, Crăciunul, Rusaliile, Sfânta Maria!) şi tot ar fi evident lucrul acesta. Iar dacă un muribund trebuie împărtăşit în toiul nopţii, deci, în afara unor pretinse “ore de program”, ar trebui să fie plătit dublu, sau pentru ore suplimentare. Există o hotărâre a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române prin care se interzice tuturor clericilor să facă parte din vreun sindicat. Chiar şi în cazul preoţilor care predau în învăţământ sau îşi desfăşoară activitatea în diverse instituţii, le este interzis cu desăvârşire lucrul acesta, presupunând că mai era nevoie de o atare interdicţie. Atâta vreme cât cineva doreşte să facă parte din cinul preoţesc sau călugăresc, el trebuie să respecte regulamentele în vigoare. El nu poate intra în cadrul clerului jurând strâmb şi apoi să lupte pentru schimbarea canoanelor în funcţie de bunul său plac sau de avantajele dorite.

– Câştigurile călugărilor, prin votul sărăciei, aparţin tot Bisericii. Un călugăr nu poate deţine o avere pe care să o testeze. Tot ceea ce este în patrimoniul lui, după intrarea în monahism, aparţine de drept Bisericii.

– Domnul Gabriel Mascas s-a autodenumit “lider sindical al preoţilor din Judeţul Constanţa”. Am arătat că nu există niciun sindicat al preoţilor în BOR. Dlui Mascas Gabriel îi este interzis cu desăvârşire să desfăşoare vreo lucrare harică, în conformitate cu prevederile art.4 alin.B lit c) din regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale BOR, aplicat în urma judecării gravelor abateri disciplinare ale celui menţionat. Dânsul a fost depus din treapta preoţiei. Reclamaţiile împotriva dumnealui au început în 1994, când îndeplinea funcţia de preot paroh la parohia Cernavodă I şi aveau drept obiect activitatea ruşinoasă sau jenantă pe care a desfăşurat-o acolo. Adăugaţi la acestea şi faptul că s-a căsătorit de patru ori şi că şi-a înaintat demisia din funcţia de paroh, ceea ce nu se poate admite conform Sfintelor Canoane. Judecarea şi problemele dlui Gabriel Mascas au început cu mult înainte de preluarea eparhiei Tomisului de către Înaltpreasfinţia Sa Arhiepiscopul Teodosie, în aprilie 2001.

Deci, când îl invitaţi pe acest domn la diferitele emisiuni televizate, să fiţi conştienţi că dânsul nu reprezintă pe nimeni şi nici nu este calificat să vorbească despre ortodoxie şi creştinism, domenii pe care nu le cunoaşte, nu le-a înţeles niciodată şi nu le-a iubit. Dânsul nu are chemare pentru activitatea misionară, l-aţi văzut desfăşurându-se. Deţinem un memoriu semnat de peste 380 de enoriaşi din Cernavodă care cereau numirea unui alt preot paroh şi îndepărtarea acestuia. Pe cine trebuia să pedepsim cu un astfel de reprezentant al Bisericii? Cine ar putea cere un sfat duhovnicesc şi cine şi-ar spune secretele unui astfel de duhovnic? După cum se vede prea bine, dânsul nu mai are drept ţel decât acela de a face rău. Nu-l mai ajutaţi întru îndeplinirea scopurilor sale rătăcite!

– În Biserică, există şi iertare şi reabilitare, dar nu pe căile pe care au mers cei care s-au gândit doar la binele propriu, trecând peste tot ceea ce înseamnă ortodoxie, Sfinte Canoane, Sfinte Evanghelii, Statute şi Regulamente.

Pomelnicele sau acatistele trimise prin e-mail nu sunt prin nimic în discordanţă cu spiritul creştin. Fiecare dintre noi înălţăm rugăciuni pentru cei dragi precum şi pentru cei care s-au dus dintre noi şi nu-şi mai pot uşura povara păcatelor vieţii. Un acatist sau un pomelnic, plătit sau nu, nu înseamnă că eşti absolvit de păcate prin poşta electronică, ci doar că, în afară de propriile rugăciuni, în sfintele altare, în timpul Sfintei Liturghii ortodoxe, preoţii noştri îi pomenesc în rugăciunile lor îndreptate către Dumnezeu, pe toţi aceia care doresc lucrul acesta şi care cred că le este de ajutor. Noi ne rugăm, dar ce ne va fi iertat, numai Dumnezeu va decide. Deci, acatistele şi pomelnicele înseamnă doar rugăciuni în afara celor proprii, nu absolviri de păcate. Credincioşii nu ştiu ce teancuri uriaşe de dosare de pomelnice se strâng în special la mănăstirile noastre şi pe care preoţii le citesc cu conştiinciozitate, smerenie şi evlavie.

– Biserica trăieşte din donaţii, încă de la înfiinţarea ei, de la Cincizecime, nu este ceva inventat de preoţii români spre a-şi umple buzunarele. Tot ceea ce dăm pentru Biserică nu dăm preotului sau episcopului, ci dăm de sufletul nostru, sau al celor care nu mai sunt. Dacă credem, atunci dăm, sau facem milostenie. Toate obiectele de cult aparţin de drept Bisericii şi patrimoniului naţional. Conform statutului BOR şi a regulamentelor vieţii monahale, nicio donaţie oferită pentru Biserică nu mai poate fi cerută înapoi sau returnată. Primirea prinoaselor aduse clerului este prevăzută în Sfintele Canoane şi nu constituie o ilegalitate. În cadrul Bisericii urmează să se stabilească ce destinaţie se dă tuturor donaţiilor sau prinoaselor. Doar astfel se pot finanţa operele de binefacere ale Bisericii sau întreţinerea lăcaşurilor de cult devenite monumente istorice pe care Ministerul Culturii nu are posibilitate să le susţină.

– Atacuri de o josnicie fără margini şi prin nimic documentate au avut loc la adresa IPS Teodosie  care a fost acuzat de colaborare cu Securitatea. Am oferit ziariştilor, în cadrul unor conferinţe de presă, dar şi în emisiuni televizate, două decizii definitive eliberate de CNSAS prin care se stipulează că Arhiepiscopul Tomisului IPS Teodosie nu a colaborat niciodată cu Securitatea şi evident că nici nu a făcut poliţie politică. Mai mult decât atât, s-a demonstrat categoric că împotriva dânsului s-a întocmit un fals dosar de securitate după ce acesta a devenit episcop vicar, în 1994. Am oferit presei filmul “În lumina adevărului” dedicat acestui subiect. Menţionăm că pentru toţi cei cărora le lipsesc filmele noastre, le ţinem la dispoziţie.

– Un alt subiect fals şi demonstrat drept o făcătură ordinară îndreptată împotriva Bisericii a fost acela cu aşa-zisul stareţ de la Basarabi bătând un trecător. Am postat pe internet şi a fost amplu preluată şi necontestată de nimeni demonstraţia faptului că nimeni din mica obşte de la Basarabi nu apare în acel film şi nici nu sunt cunoscute personajele care apar. Doar victima a fost suspect de repede cunoscută şi s-a arătat fără dubiu că minte.

Nu se pot amesteca legile sacre cu legile laice. Spre exemplu, este de notorietate hotărârea judecătorească prin care Tribunalul Constanţa a anulat caterisirea dlui Vasile Guriţă, apreciind, pe criterii doar de acei judecători cunoscute, că nu a avut loc un act de hulire la adresa Duhului Sfânt, precum şi că arhiepiscopul trebuia să ia act de comunicarea că dl Vasile Guriţă decide să iasă de sub ascultarea sa rămânând totuşi preot la aceeaşi biserică.. Această hotărâre aberantă, ca de altfel şi altele asemănătoare au foat anulate de forurile judecătoreşti superioare(Curtea de Apel) care au arătat că nu sunt competente în astfel de cauze. Legile speciale care guvernează BOR, cult recunoscut la noi, au prioritate faţă de restul legislaţiei, dar prea puţini judecători cunosc până acum lucrul acesta.

Personajele care de câţiva ani au declanşat cele mai stridente, clowneşti atacuri în mass-media au fost foştii preoţi, caterisiţii Chircu Traian, Vasile Guriţă şi fiul său Guriţă Ciprian, şi Marius Mustaţă împreună cu soţia sa, Mustaţă Ionela. Aceştia au declanşat şi multiple acţiuni penale sau civile. Parchetul sau DNA-ul au dat în toate cazurile Neînceperea Urmăririi Penale, apreciind că toate faptele reclamate împotriva Arhiepiscopiei, a IPS Arhiepiscop Teodosie al Tomisului sau a preoţilor, nu s-au confirmat. Toţi aceşti reclamanţi aveau căile canonice de încercare de reconsiderare a situaţiei lor. Biserica este mai mult decât tolerantă şi iertătoare, dar trebuie să demonstrezi o căinţă reală, ca să nu mai vorbim că a te situa în afara ascultării de ierarhul căruia ai ales iniţial să te supui este de neconceput. Toţi aceştia au alternat între cereri ipocrite de iertare şi linguşiri sau angajamente de îndreptare şi atacurile cele mai odioase, furibunde, împotriva tuturor reprezentanţilor Bisericii. Ţinând seama că aveau familii şi copii, Biserica a continuat să-i ajute, oferind să-i angajeze pe alte posturi sau plătind chiar ajutor pentru întreţinerea copiilor, în limitele legale prevăzute de statute şi regulamente, dar ei l-au primit cu viclenie, l-au considerat drept o batjocură sau au vrut să-l primească în afara cadrului legal, ceea ce nu se putea.

– În toate cererile lor de a fi iertaţi ei au avut în vedere o iertare totală, necondiţionată, ştergându-se şi gravele prejudicii aduse (Chircu Traian, peste 2,7 miliarde lei vechi, Mustaţă Marius, peste 1 miliard de lei vechi, etc, actele vorbesc) şi repunerea lor în drepturile anterioare izbucnirii conflictelor, respectiv,  să fie readuşi la epocile lor de glorie când au putut să păgubească atât de grav Biserica. Vă întrebăm pe dvs, credincioşii din donaţiile cărora au provenit miliardele care lipsesc, se poate concepe aşa ceva? Mai există vreo instituţie sau vreo persoană care să acorde undeva, cuiva, o astfel de iertare?

– Iată spicuiri din actele semnate de Mustaţă Marius:  “Regret profund toate cele întâmplate şi cu smerenie îmi cer iertare pentru atingerea adusă imaginii Arhiepiscopiei Tomisului şi tuturor celor care cu credinţă o slujesc Sau: “Este adevărat că nu întotdeauna am făcut cele mai bune acte, eu fiind un om de acţiune şi nu un om al hârtiilor”, şi aceasta o spune un protoiereu! Vă daţi seama cum a “întocmit” actele de gestiune? Şi continuă: “Mai precizez că şi dacă am greşit, cred că am fost pedepsit, am semnat şi o minută în care am fost de acord cu plata unor sume pentru a acoperi deficitul din Protoierie”, respectiv peste un miliard în total la Parohie si Protoierie conform Rechizitoriului procurorului. Ce simplu pare să fie pentru el! Semnezi o minută care nu te costă nimic şi o iei de la capăt!

Iar soţia lui, Mustaţă Ionela, recunoaşte şi ea: “Este adevărat că nu întotdeauna a întocmit actele necesare”. Şi această doamnă este juristă şi profesează acum avocatura, fiind înscrisă în “baroul constituţional”… Actele acestea le-au înaintat cei doi în toată mass-media. Noi le-am găsit la ziarul România liberă. Oare ziariştii nu le-au citit, ca să vadă cu cine au de-a face? Nu trebuie să faci anchete sau cercetări, pentru că prin aceste acte ei îşi trădează bolnava concepţie despre morală, cinste, preoţie, ascultare, etc. De ce li s-a mai acordat atât de multă atenţie prin invitarea lor ca să mai mintă şi în direct, la ore de vârf?

– Chircu Traian are şi el mai multe cereri de iertare, foarte originale: “Înalt Prea Sfinţite Părinte Arhiepiscop, Subsemnatul Chircu Traian, regretând profund erorile decizionale prin care am fost retras din structurile militare şi caterisit, îmi cer iertare în sensul repunerii mele în toate drepturile legitime de cleric militar deţinute anterior”. Fără comentarii! Sau: “mă adresez cu rugămintea de a-mi fi acordată iertarea necesară reintegrării mele în rândul clerului… angajându-mă să-mi retrag demersurile judiciare sau de altă natură împotriva acestor onorabile instituţii bisericeşti, să renunţ la revendicarea drepturilor personale prin mijloace mass-media…” Cum au fost îndeplinite aceste angajamente, ştie toată lumea. Şi după ce mai demult a jucat teatrul unei greve a foamei, acum, ultima sa găselniţă este cererea de a fi eutanasiat în prezenţa conducerii Arhiepiscopiei şi de a-i fi vândute organele, pentru acoperirea prejudiciilor din fosta parohie…

– Nimic din odiosul “reportaj”, de fapt înscenare, înfăptuită de către Petrică Răchită, Răzvan Chiruţă şi ziarul România Liberă nu s-a adeverit. După chiar declaraţiile lor în mass-media, nimeni din cler nu le-a cerut nimic, nu au fost înscrişi la Facultatea de Teologie ortodoxă din Constanţa. Mai mult, niciodată, în lumea ortodoxă, Petrică Răchită n-ar fi ajuns preot, oricât de mulţi bani, oricui i-ar fi oferit şi chiar de s-ar fi înscris şi-ar fi terminat Facultatea de Teologie. Dosarul de hirotonie, despre care se făcea vorbire în monstruosul lor film incriminator, ar fi evidenţiat faptul că soţia lui este catolică. Nu există şi n-a existat vreodată un precedent în care soţia unui preot ortodox să fie de altă confesiune, religie, cult, etc. Nu se poate, n-a existat şi nu va exista. Şi nu există corupţie la nivel înalt în Biserica Ortodoxă Română decât în vederile bolnave ale celor care judecă după ei înşişi.

Şi scandalul televizat de curând în parohia Mihail Kogălniceanu a fost orchestrat vădit răuvoitor. Şi acolo, Biserica a avut în vedere binele credincioşilor. Preotul paroh, din nefericire, a suferit un accident vascular cerebral. Ne rugăm să-şi revină în totalitate, dar chiar aşa fiind, vă puteţi imagina că ar putea sluji, spre exemplu, într-o zi toridă de vară, în plin soare, la sfinţirea unei troiţe, sau a unei maşini, sau la o înmormântare? Ar fi greu pentru oricine, darămite pentru cineva care a avut un accident vascular! Poate fi deranjat la orice oră din noapte să asiste un muribund? Pentru binele parohiei, a fost pus un alt preot paroh, care să poată face faţă misiunii, fără ca fostul paroh să fie dat afară  sau să fie scos din casa parohială. Repetăm, totul a fost făcut cu chibzuinţă, spre binele parohiei. Cui a folosit prezentarea aceea care bineînţeles că era şi trunchiată, şi îndreptată ca de obicei, împotriva ierarhului? E oare atât de greu sau de inacceptabil să se prezinte corect un eveniment?

Un alt subiect înfiorător şi cu reacredinţă răstălmăcit de nenumărate ori pentru a denigra şi a distruge, ca o adevărată lucrare diavolească, este Mănăstirea din Dorna Arini. Adevărul despre Sfânta mănăstire a fost arătat în frumosul film “Opriţi înaintarea pustiului (în sufletele oamenilor…)” pe care de asemenea l-am împărţit în mass-media şi-l ţinem la dispoziţia celor care nu-l au încă. Reamintim că tot ceea ce s-a făcut acolo s-a făcut cu mari sacrificii, prin donaţii particulare, că nu este un lăcaş luxos, că totul, fără nicio excepţie este făcut pentru binele Bisericii şi al credincioşilor, că s-a urmărit frumuseţea ca mijloc de exprimare şi binefacerile drept target. Mai mult încă, prin eforturile Arhiepiscopiei Tomisului şi ale Arhiepiscopului Teodosie s-au născut acolo nu una, ci două mănăstiri: Dorna Arini şi Prislop! Mari eforturi şi lupte în instanţă au însoţit şi pe cea de-a doua ctitorie, dar se spune că o cale care nu prezintă piedici nu duce nicăieri. Cu sute de ani în urmă, mănăstirile înfiinţau şcoli pe lângă ele, tiparniţe, laboratoare, susţineau oamenii de ştiinţă şi artele, pe marii artişti, pe marii muzicieni. Toată cultura şi progresul timp de o mie de ani le datorăm Bisericii. De ce oare acum eforturile cinului monahal de a se pune în slujba oamenilor ajutându-i să vină să participe la slujbe, sau înfiinţând pentru ei cabinete medicale, trebuie să suscite atât de multă adversitate? Urmăriţi din nou filmul nostru şi nu ne îndoim că veţi vedea lucrurile în justa lor lumină.

Biserica este autonomă şi are monopol asupra producerii şi vânzării lumânărilor, veşmintelor bisericeşti, obiectelor de cult etc.  (Legea 103 din 1992). Orice firmă care încalcă această lege aduce atingere veniturilor posibile ale Bisericii, furând practic de la Biserică, pentru cine poate trăi împăcat cu acest gând. Lucrul acesta este valabil şi pentru cei ce vând lumânări în Obor sau calendare bisericeşti de anul nou, şi pentru cei cu afaceri pe picior mare, dar şi pentru cei care caută să profite de un preţ mai redus, încurajându-i pe precupeţi prin achiziţionarea mărfurilor lor. Biserica nu este bogată şi se cere sau se aşteaptă foarte mult de la ea. Dacă ţara este săracă, şi Biserica este săracă. Şi reciproc.

Credem că acestea au fost cele mai importante subiecte ale ultimilor ani.

Vă rugăm să păstraţi aceste pagini spre a le mai putea consulta ulterior şi eventual să le daţi şi colegilor dvs spre buna lor informare, pentru ca la noile explozii de ură care vor urma împotriva Bisericii (să nu vă îndoiţi de asta), împotriva Arhiepiscopiei Tomisului sau împotriva Înaltpreasfinţiei Sale Arhiepiscopul Teodosie, să puteţi fi preveniţi şi să fiţi vigilenţi. Şi nu uitaţi că Biserica ne cuprinde cu acoperământul ei pe noi toţi, fiind dincolo de timp şi de viaţă şi că Dumnezeu le vede pe toate. Scrie în Psaltire, cea mai citită carte  din Vechiul Testament, că “începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu”. Toţi cei ce suntem botezaţi întru Hristos, facem parte din Biserica Ortodoxă Română şi depinde mult de noi atât apărarea ei, cât şi ceea ce are să devină. În rest, puteţi scrie orice veţi crede de cuviinţă.

Departamentul Juridic

Biroul de Presă şi Comunicare al Arhiepiscopiei Tomisului

NB: Sublinierile din text ne aparțin.