Sugrumarea conștiinței. Cum se voteaza la Eurovision ca să iasă cine (sau ce?) trebuie

Am vazut, am auzit in ultimele zile multe despre ultima editia e Eurovisionului. In afara de votul politic- cel care an de an este evident, voturile mergand relativ constant in aceleasi directii, s-a evidentiat un nou trend, in speta unul moral. Daca prima melodie castigatoare a Eurovisionul 1956, era parca desprinsa din “Sunetul muzicii”, trendul pornit poate cu rockerii finlandezi de acum cativa ani, care nu au facut decat sa impresioneze prin costumatia desprinsa dintr-un film apocaliptic sau unul sci-fi, a ajuns la o directie din ce in ce mai bine definita.
Dar sa vedem mai intai ce-i cu votul politic. Tarile voteaza dupa afinitati, vesticii cu vesticii, grecii cu cipriotii, moldovenii cu romanii, tarile din est avand un rol minim, un mare rol avand si minoritatile din unele taril, de exemplu Germania unde comunitatea rusa a votat puternic cu Rusia deja un dusman nescris al Europei, care a ajuns in concurs pe locul 2(!).
Dar cel mai interesant mi se pare votul directional, cel mai mai evident exemplu este cel al Austriei, castigatoarea anului trecut s-a numarat printre marii pierzatori ai acestui an cu 0 (zero) puncte accumulate. Dar de ce spun ca este directional? Pentru ca anul trecut s-a mers spre o promovare agresiva pentru si inspre comunitatea LGBT. Dar oare ceva semanator nu s-a mai petrecut si in urma cu ani de zile? Poate ne-o amintim pe Dana International, travestitul care a reprezentat israelul in 1998? Diferenta? Doar in agresivitate si in faptul ca acum s-a trecut la un al doilea nivel. Travestitul nu mai este doar o incercare de femeie ci este o incercare de femeie-barbat.
Dar acum, in 2015, s-a trecut la un al nivel, parca intr-o incercare din ce in ce mai accentuata de schimbare.  Melodia suedezului Mans Zemerlow se confrunta deja cu acuzatii de plagiat, multe voci ridicandu-se spre a arata chiar si de unde acesta a copiat: “Lovers on the sun” al lui David Guetta. Dar dupa cum insasi Liana Stanciu, melodia in sine nu difera cu nimic de melodiile care se dau la posturile comerciale. Atunci de ce a castigat? Datorita mesajului. Mesajul este clar:
“Noi suntem eroii timpului nostru / Dar dansăm cu demonii din mintea noastră”
Parca seaman cu o demonizare de buna voie. Totul ar fi fost pe fata daca in loc de acel “dar” ar fi fost “und”, “si”. Dar de ce sa dansam cu ei? Mesajul a fost sanctionat si a castigat: avem voie sa facem orice, sa lasam in urma dezastre, sa nu fim responsabili, sa traim clipa, cantecul trecand usor si subtil totul in derizoriu. Nimic nu conteaza, demonii nu sunt pusi in contrast cu eroii ba din contra eroii au demonii chiar in capul lor si nu se lupta cu ei ci danseaza cu ei, petrecand intr-un joc in care totul este relativ, decaderea si greseala nu se repara, ci este adusa la rang de mandrie, nu exista cainta ci numai bucurie demonica si inaltare fara fundament moral.
Dar oare aceasta lipsa de “fundament moral” nu este si noua directie a Europei? Un fundament in care totul este relativ, orice se poate, numai crestimul nu se poate nu mai are loc, stanjeneste. Europa care din ce in ce mai mult izgoneste crestinismul pentru ca nu are nevoie de o constiinta a normalitatii, un sine, o delimitare si o identitate proprie. Globalizarea se vrea noua identitate o Europei unde relativul ia locul dragostei crestine, unde, cresterea continua a ignorantei intelectuale si sociale transpusa printr-o atitudine de acceptare a orice in afara dragostei crestine, poate imbratisa si dansa chiar si cu demonii. Si de ce nu? Globalizare aduce totul pe tava, pentru crestin  viata este o lupta, in special cu el insusi, suntem invatati de Sfintii Parinti sa nu aplecam urechea la soapta demonilor ce sa mai zic sa dansam cu ei. Parintii din vechime ne arata pe demoni dansand numai atunci cand un crestin cadea intr-un pacat mare, umbrele dansului revarsandu-se pe peretii unei chili ai vreunui sarman monah cazut, o vedenie tulburatoare pentru noi crestinii. Si cum oare sa dansam cu ei?
Hristos ne invita cu dragoste si cu blandete sa ii urmam lui, sa devenim lumina pasind in adevar si la viata, dansand cu ingerii in bucuria de a ne fi eliberat de de umbra pacatului ce exista in oricare dintre noi. In contrast cu aceasta imagine a crestinismului sta imaginea de circ ambulant a Eurovisionului, unde grozaviile Pamantului se aduna ca impreuna sa cleadeasca imaginea unei noi Europe, cea in care femeia cu barba, rockerii demoni si baiatul care ne invita la dansul cu ei sunt atractiile majore. Altele vor urma, si la anul este un concurs care va fi castigat probabil tot de vreo parodiere a realitatii.
Noi, fiecare dintre noi suntem chemati sa alegem. Iar pentru mine nu, nu este asa cum zice suedezul
“Now go sing it like a hummingbirdThe greatest anthem ever heardNow sing together”
Pentru mine the “greatest anthem ever heard” este : Hristos a Inviat din morti cu moarte pre moarte calcand si celor din mormanturi viata daruind!
PS: cititi si singuri versurile :
http://www.versuri.ro/versuri/ggglki_ma-ns-zelmerlo-w-ieroes.html

Advertisements

Din nou despre graffiti-ul din Piața Sf. Gheorghe. Sau cum este de vină Biserica că afară plouă

Trebuie să recunosc că m-am implicat destul de mult emoțional in scandalul graffiti-ului din Piata Sf. Gheorghe. Si asta pentru că m-a deranjat foarte tare modul în care a fost atacată Biserica, mai ales în on-line, de catre unii artiști sau jurnaliști.

Știți ce este interesant? Că Biserica a fost spurcată în fel si chip, până s-a aflat cine a acoperit de fapt graffiti-ul. După, toți cei care au aruncat cu mizerii, înainte să se intereseze despre ce a fost vorba de fapt, au avut o atitudine foarte senină: Mda… A fost o neintelegere. S-a inteles gresit. Bla bla bla. Insa cumva, cu un zâmbet interior: Tot popii au fost de vină! Lasă că știm noi!

La câte are pe cap Biserica, de la implicarea politică la ultimul popă dement care face nu-stiu-ce mizerie și ajunge în presa, nu e corect să i se pună in cârcă si ce nu face. Aveți material destul, copii! :).

Și pentru cine nu știe sau nu întelege, Biserica (aka BOR) este formată din cler si credincioși. Clerul conduce Biserica, dar nu se confundă cu ea. Cand jigniți BOR, jigniți toti credinciosii. E ca si cum ai spune că toată “societatea civila” e vandută nu-stiu-căror interese, fara să faci deosebire.

Ar trebui să reflectați la asta, înainte să aplicați etichete! Si mai ales sa jigniți. Aveți mai mult de câștigat așa.

A.

Care-i treaba cu graffiti-ul cu Sf. Gheorghe?!

Poate știți, poate nu. E vorba de povestea asta.

Deci, de ce s-a ajuns aici?

Am văzut texte plecând de la „gândire medievală” până la Charlie Hebdo. Cel mai amuzant și mizerabil în același timp a fost unul cu „Live crime scene. Just like ISIS but în the EU”.

La fel, văd tot felul de „dăștepți” care o dau sus și tare cum că BOR cenzurează arta. WHAT?!?

Hai s-o luăm pas cu pas.

Este graffiti-ul respectiv artă? Da, este. Mie, personal, chiar îmi plăcea. Un punct de vedere interesant asupra imaginii Sf. Gheorghe (spre deosebire de unii ortodocși care au văzut nu-știu-ce teorie a conspirației).

Este ofensator?

După părerea mea, nu. E o creație stilizată inspirată de iconografia bizantină.

Și atunci, care ar fi problema?

Păi dacă respectiva lucrare ar fi fost într-o galerie de artă, crede cineva că ar fi apărut hoarde, hoarde de ortodocși cu furci și topoare și ar fi dat foc expoziției? Clar nu!

Problema este legată de amplasarea muralului. Pe bune? Chiar lângă o biserică cu hramul Sf. Gheorghe v-ați găsit? Cum ar fi reacționat hipstărimea revoltată acum pe net că a fost acoperit graffiti-ul, dacă am fi amplasat și noi o troiță lângă, nu știu, un bar unde se duc ei sau pe o plajă mai libertină, înțelegeți ce vreau să spun. Cum? Nu ar fi trecut 24 de ore și ar fi fost vandalizată.

Ați văzut vreun „ortodox înapoiat” să facă așa ceva cu graffiti-ul lu’ pește prăjit? NU! Consiliul parohial a ales calea civilizată: AU CONSIDERAT că imaginea este ofensatoare pentru locul respectiv, AU DISCUTAT cu proprietarul clădirii și l-AU CONVINS că este mai de folos ca peretele respectiv să fie pictat într-un alt mod în care să nu supere pe nimeni. Cenzură pură, ce să mai! Fundamentalism și ISIS european, clar!

Pot să spun despre mine că sunt un iubitor de artă contemporană. Îmi place arta urbană și-mi sunt simpatici artiștii, cu năzuința lor spre libertate și spirit, chiar dacă de multe ori nu împărtășim aceleași valori.

De ce nu vor mințile noastre luminate să înțeleagă că nu poți amesteca valorile? Sau poate că, tocmai, înțeleg prea bine și încearcă să vadă până unde pot merge. Hai să vă ajut un pic: apa și uleiul nu se amestecă, copii, oricât ați încerca voi!

Așadar, scurt pe doi, îmi pare rău că o lucrare de artă a fost desființată, dar mă bucur că astfel s-a reușit protejarea sentimentelor religioase ale unor oameni. Întâmplător, creștini ortodocși.

A.

P.S. Îmi spune și mie cineva de ce sunt artiștii contemporani obsedați de poneii roz? :))

Minunata lume nouă a sexualizării forțate. Despre etatizarea educației în conformitate cu “valorile” moderne

Nu a trecut nici măcar o săptămână de la ultima postare pe subiecte care privesc atacul împotriva valorilor creștine și naționale, că astăzi aflăm iarăși una dintre mașinațiunile ONG-urilor soroșiste. Astfel, aflăm de la autoarea unui articol de pe Adevărul.ro că senatorii au respins un proiect de lege privind introducerea educației pentru sănătate ca materie obligatorie în școală din cauză ca ar fi pudici. Trecând peste faptul că nu știu de când faptul de a fi pudic a devenit o crimă, nu putem să observăm cu ochiul liber (fără a ne încărca mintea cu fel de fel de intrigi conspiraționiste) mașinațiunile care s-au pus în funcțiune pentru demersul amintit. Astfel, deși Ecaterina Andronescu, președintele Comisiei pentru Învățământ a Senatului, citată în articol, explică faptul că „schimbările de curriculum se fac de către Ministerul Educației prin Institutul de Științe ale Educației (ISE), ai cărui experți realizează curricula şi programele școlare. Dacă s-ar fi votat pozitiv ca o materie să fie introdusă în școli prin lege, s-ar fi creat un precedent şi s-ar putea interveni oricând în acest sens”, autoarea articolului, absolventă probabil a cursurilor la FF a unei curricule soroșiene de implementare a mizeriilor prin eludarea bunului simț, a tradițiilor naționale și a adevărului, deplângă atitudinea retrogradă a senatorilor, dar și a românilor, în general. Astfel, deși senatorul care a propus proiectul de lege cunoștea în mod sigur că procedura de a introduce o nouă materie în școală nu este cea la care a apelat el, totuși a încercat și această variantă. De ce? În mod sigur pentru a face vâlvă, pentru a atrage atenția, pentru a avea ocazia să mai poată obișnui opinia publică cu ideea.

Mai apoi, în caz că nu știam, autoarea ține să ne informeze că românii sunt extrem de înapoiați, că nu știu să își crească copiii și că ar fi mai bine să lase responsabilitatea privind educația propriilor copii pe seama „specialiștilor” în educație și a psihologilor. Personal, găsesc o astfel de atitudine extrem de periculoasă. Din punctul meu de vedere, dorința de a supune fiecare aspect al educației unui copil controlului riguros al statului nu poate duce decât la o formă de totalitarism foarte brutală.

Ni se vorbește mereu despre părerile extrem de „pertinente” ale acestor specialiști în educație și în psihologia copilului, dar nu ni se spune niciodată cine sunt  acești specialiști și ce îi recomandă. Au studii serioase în psihologie, sau doar studii ideologizante, menite să servească cât mai bine posibil încercărilor de etatizare a învățământului care se desfășoară la această oră în mai toate țările dezvoltate. Chiar dacă ar fi vorba despre specialiști serioși (ceea ce eu mă îndoiesc, din moment ce niciodată nu ne sunt prezentați efectiv. Adică, ni se vâră pe gât toate prostiile debitate de măscăricii vieții mondene, dar nu ne sunt prezentați cei care urmează să definească învățământul românesc în următorii ani?!), mi se pare de cel mai elementar bun simț că autoritatea părinților nu are de ce și nu trebuie știrbită sub nicio formă.

Dacă un stat, sau o federație unită de state (cum tinde UE să devină), dovedește un interes acerb în ceea ce privește acapararea tuturor prerogativelor în ceea ce privește educația copiilor, mie nu mi se pare o situație normală. Statul nu are în prezent autoritatea de a se amesteca în educația pe care copilul o primește în legătură cu cele mai intime aspecte ale ființei sale, dar se pare că o dorește. Este datoria părinților să înțeleagă de ce se dorește acest lucru și de a nu-l îngădui.
Mai apoi, cum își permit acești oameni să-i jignească pe toți părinții din România și să-i considere niște troglodiți? De ce se prezintă mereu cu titlu de postulație ideea conform căreia părinții nu mai știu să vorbească cu copiii lor, nu mai știu să-i sfătuiască și nu ar fi capabili să le ofere cele mai potrivite îndemnuri pentru viață? Și când te gândești că de multe ori astfel de atitudini vin de la oameni care nu au copii! Așadar, ei refuză responsabilitatea de a avea, crește și educa proprii copii, dar vor să și-o aroge pe cea de a avea drept absolut asupra educației copiilor celorlalți! Nu e nimic bizar aici?

Deși nu îmi doresc, am sumbra presimțire că voi mai scrie pe acest subiect. Până atunci, celor interesați de această problemă, le recomand să citească cât mai mult pe această temă. Dacă nu vom fi informați, în scurt timp se va ajunge și la noi ca ONG-urile să propună eutanasierea copiilor și legalizarea pedofiliei, așa cum se întâmplă deja în unele state, mult mai „înaintate” decât România.

Un om

Zece membri ASURei

Zece membri ASURei
Vrură-o ţară, nouă.[1]
Unu-a emigrat în rai
Şi-au rămas doar nouă.
 
Nouă membri ASURei
Vrură-n Guvern, promt!
Unul se Cernea din ei
Şi-au rămas doar opt.
 
Opt membri ASURei
Vrură-atee fapte…
Unul s-a crucit. Din ei
Au rămas doar şapte.
 
Şapte membri ASURei
Din Darwin citase.[2]
Unul s-a maimuţărit
Şi-au rămas doar şase.
 
Şase membri ASURei
Icoane au ars…
Unul s-a cam inflamat.
Cinci au mai rămas.
 
Cinci membri ASURei
Jucară mult teatru…
Unu-a fost prea serios
Şi-au rămas doar patru.
 
Patru membri ASURei
Vrură gală GAY.
Unul s-a dosit. Din ei
Au rămas doar trei.
 
Trei membri ASURei
Au un ONG la noi.
Unu-a fost co-tONoGit.
Au rămas doar doi.
 
Doi membri ASURei
Dau în BOR cu tunul.
Unul s-a popit. Din ei
A rămas doar unul.
 
Un membru ASURel,
Visând că e Nero,
S-a umflat instant de zel
Şi-a rămas doar zero.
 
ZERO membri ASURei
Vor al ţării bine:
Cu români nederbedei
Şi şcoli preacreştine.

posted by Cogito ergo s(cr)um

[1] Forma de dativ a pronumelui personal noi.
[2] Licenţă p(r)o(f)etică.

Lupta împotriva creștinilor – Toate-s vechi și nouă toate

Lupta împotriva creștinilor a fost una dintre preocupările constante ale diferitelor oameni, instituții, state sau organizații. Istoria e lungă și complicată. Ceea ce vreau însă să dezvolt aici este lupta împotriva creștinismului din zilele noastre. Și bineînțeles, nu mă refer aici la islam sau la alte religii care ar avea ceva cu creștinismul. Mă refer la cei care propagă ateismul feroce. Ateismul acela feroce, care susține, fără nicio reținere, că creștinismul este de vină pentru toate relele din lumea asta. Ateismul acela feroce care spune că creștinismul e numai pentru tâmpiți. Este un ateism care operează numai cu concepte absolute. Nimic nu poate fi adevărat, în afara a ceea ce susțin adepții lui. Ciudat, asta seamănă destul de mult cu o religie fundamentalistă. Poate nici asta nu ar fi atât de periculos, dacă nu ar ajunge să își dorească să impună ateismul lor și altora. De când ateismul are nevoie de propovăduitori? De ce ateismul, care presupune lipsa oricărei credințe religioase, își dorește atât de mult să atragă din ce în ce mai mulți adepți? De ce se organizează din ce în ce mai multe ONG-uri care au ca port-drapel lupta împotriva creștinismului? De ce este nevoie de campanii concertate în mass-media împotriva creștinismului (campanii care nu încetează niciodată)1? De ce tot ceea ce e spun ei (Toma, Cernea, Buhuceanu, Moise) e bun, e corect, e de bun simț, iar ceea ce mărturisește (poate cam prea tăcut, într-adevăr) credința care a născut acest popor (pentru că, să fim foarte realiști: poporul român ar fi fost altfel astăzi, dacă nu era creștin) este prezentat pe toate canelele media drept aiuritor?

Toate aceste întrebări au, pentru mine, o explicație foarte simplă: toate-s vechi și nouă toate, cum zicea Eminescu. Așa cum s-a încercat să se anuleze credința creștină din sufletul oamenilor de-a lungul istoriei, așa se încearcă și acum. Din păcate, acum lupta e mult mai meschină. Atunci era pe față și năștea martiri. Acum, nu mai poate naște martiri. Cel puțin, nu încă. Dar asta e altă poveste.

Trist este că acești dușmani virulenți câștigă teren, mult teren, iar restul parcă stăm pe margine și îi lăsăm să-și facă planul. Nu sunt adeptul violenței, dar cu cât nu vom face nimic, cu atât ne vom trezi mai greu. Se vede că lupta lor e bine calculată. Au început cu promovarea agresivă a homosexualității, au continuat cu dezavuarea căsătoriei tradiționale, iar acum lupta e direct cu Biserica. Așa-zisa victorie de anul acesta în privința înscrierii la ora de religie nu ar trebui să păcălească pe nimeni. Cei care au de câștigat din lupta împotriva Bisericii și a creștinismului nu vor renunța.

Promovarea homosexualității și a drepturilor pentru homosexuali se face cu o încrâncenare care arată clar că nu de dragul ocrotirii homosexualilor se face atâta zarvă. Ținta este dizolvarea valorilor tradiționale ale neamului românesc. Poate pare exagerat ce spun. Totuși, de ce se alocă atâția bani și atâtea resurse legislative și sociale pentru o parte a populației României care nu cred că se apropie de 0,1 la sută. Nu am la îndemână statistici pe acest subiect, dar dacă în Germania sunt 0,2 la sută, cred că la noi sunt cu mult mai puțini. Astfel, apare drept evident că încrâncenarea pentru susținerea lor nu e pentru ei, ci împotriva majorității populației.

Nu am nicio soluție pentru aceste situații, dar cred că un aspect care ar trebui luat mai mult în seamă ar fi să fim mai informați despre ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Poate fiind mai atenți la tot ce se uneltește pe la spate și la vedere vom avea și soluții. După cum știm, puterea răului stă în lipsa de acțiune a binelui. Ar fi bine să ne trezim cât mai repede, cât încă suntem majoritari cei care avem vederi sănătoase. Dacă nu, vom ajunge să vedem și cum e cu ateismul care naște martiri. Ceea ce nu e rău, în sine, nu?

Un om

1 Spre exemplu, una dintre campaniile împotriva Bisericii Ortodoxe este cea prin care se solicită impozitarea veniturilor de la altar. Nu știu de ce nu se cere și impozitarea cultelor baptist, penticostal sau mozaic, spre exemplu. Oricum, ideea e că sunt unii foarte deranjați de acest aspect, dar nu-i deranjează cu nimic că jocurile de noroc nu sunt impozitate în România. În unele state din lumea asta nici măcar nu sunt legale (printre care, majoritatea statelor din SUA), iar la noi nici măcar nu sunt impozitate.

Învierea lui Lazăr și „învierea” noastră zilnică

Image 

 

Ne îndreptăm cu paşi repezi spre Înviere şi, ca de cele, mai multe ori, ne minunăm cum de a trecut aşa de repede şi Postul acesta. Nu pentru că ar fi trecut chiar aşa de repede, ci pentru că, din nou, nu am făcut nimic din cele ce ar fi trebuit să facem într-un astfel de post. Probabil că este o caracteristică (nu implacabilă, ci adoptată din comoditate) a firii omeneşti de a-L trăda mereu pe Dumnezeu. Că doar lipsa de la întâlnirea cu El ce este, dacă nu o trădare a Lui? Iar consmiţirea la păcat ce este, dacă nu o lipsă de la întâlnirea cu El?

Am trăit (sau ar fi trebuit să trăim) liturgic zilele trecute două evenimente cutremurătoare din viaţa Mântuitorului pe pământ: Învierea lui Lazăr şi Intrarea în Ierusalim. Ne spune Evanghelia că „era bolnav un oarecare Lazăr din Betania” (Ioan 11, 1). Acest „oarecare” nu era chiar un „oarecare”, ci era chiar unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai Mântuitorului: „Deci Iisus, când a văzut-o plângând [pe Maria, pentru că Marta Îl întâmpinase cu mult mai multă credinţă] şi  pe iudeei care veniseră cu ea plângând şi ei, a suspinat cu duhul şi S-a tulburat întru Sine. Şi a zis: Unde l-aţi pus? Zis-au Lui: Doamne, vino şi vezi. Şi a lăcrimat Iisus” (Ioan 11, 33-35). Aşadar, Dumnezeu S-a tulburat întru Sine şi a lăcrimat! E clar că acest „oarecare” Lazăr era cu adevărat un om mare înaintea lui Dumnezeu. De ce îl numeşte atunci evanghelistul „un oarecare”? Pentru că întotdeauna prietenii lui Dumnezeu sunt smeriţi. La fel cum Maica Domnului, care are un rol atât de important în istoria mântuirii, apare atât de puţin în Evanghelii.

Dar de ce nu S-a dus Mântuitorul la Lazăr înainte ca acesta să moară? Chiar şi surorile lui aşa Îl întâmpină: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit” (Ioan 11, 21). Totuşi, când Iisus a auzit că Lazăr este bolnav, a rămas două zile în locul în care era (Ioan 11, 6). O atitudine contrariantă din partea Cuiva care ar fi vrut să ajute un prieten ca să nu moară. Dar Mântuitorul aşteaptă ca Lazăr să moară! De ce face aceasta? Pentru că „această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca prin ea, Fiul lui Dumnezeu să Se slăvească” (Ioan 11, 4). Ce vrea să însemne asta? Ştim din  Evanghelie că slăvirea Mântuitorului se referă la Jertfa Sa de pe Cruce. Astfel, iudeii nu aveau niciun motiv să-L prindă pe Iisus şi să-L omoare, iar pentru că mântuirea noastră nu se putea face fără Jertfa Sa, Hristos începe să-i „stârnească” să-L omoare. Dumnezeu nu ar fi putut face ceva cu adevărat vrednic de osândă, iar iudeii ar fi putut aştepta mult şi bine un prilej bun, că acesta nu ar fi venit, dacă nu ar fi lucrat la aceasta Dumnezeu. Iar
Învierea lui Lazăr este începutul acestor motive în mintea care devine din ce în ce mai înceţoşată a iudeilor. Chiar şi înainte de a veni la Lazăr, iudeii voiseră să-L mai omoare: „Învăţătorule, acum căutau iudeii să Te ucidă cu pietre, şi iarăşi Te duci acolo?” (Ioan 11, 8). Aşadar, şi ucenicii se miră că Mântuitorul căuta parcă dinadins să-i provoace pe iudei. Acum înţelegem mai bine de ce Învierea lui Lazăr s-a făcut „ca, prin ea, Fiul lui Dumnezeu să Se slăvească”. După ce Mântuitorul l-a înviat pe Lazăr, „arhiereii şi fariseii au adunat sinedriul şi ziceau: Ce facem, pentru că Omul Acesta face multe minuni?[1]” (Ioan 11, 47). Iar Caiafa, om, probabil, „uns cu multe alifii”, le-a zis: „Voi nu ştiţi nimic; nici nu gândiţi că ne este mai de folos să moară un om  pentru popor, decât să piară tot neamul” (Ioan 11, 50). E adevărat că aceste cuvinte sunt şi o prorocie, cum ne spune evanghelistul, dar e clar că şi Caiafa a zis-o cu obidă.

Iar după puţin timp, surorile lui Lazăr au făcut o masă mare pentru a se bucura de minunea pe care o făcuse Mântuitorul cu fratele lor. Şi ne spune Evanghelia că a venit la această masă mulţime mare de iudei. De ce? Nu numai pentru Iisus (că doar Îl mai văzuseră şi cu ocazii), ci ca să vadă şi pe Lazăr pe care-l înviase din morţi. Aici vedem clar ilustrată caracteristica firii umane de care vorbeam la început: omul nu merge la Dumnezeu pentru dragostea pe care ar avea-o faţă de Dumnezeu, ci pentru ceea ce-i poate oferi lui Dumnezeu. (Se înţelege că nu vorbim aici de oamenii care lucrează cu adevărat cele duhovniceşti.) Acelaşi lucru îl putem înţelege şi din cuvintele pe care Mântuitorul le spune iudeilor care Îl căutaseră după înmulţirea pâinilor: „Iisus le-a răspuns şi a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat” (Ioan 6, 26).

Putem înţelege atmosfera creată în jurul Învierii lui Lazăr ca una care a creat o adevărată exuberanţă printre evrei. Veneau să-l vadă pe Lazăr ca să să convingă cu ochii lor de minune, iar apoi „mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus” (Ioan 12, 11). Înţelegem de aici că rândul ucenicilor Mântuitorului se îngroşa foarte mult, pentru că ei părăseau efectiv sinagoga (adică învăţătura rabinilor). Care este reacţia care Îl vesteau pe Mesia în fiecare sâmbătă în sinagogă şi care vedeau cu ochii lor împlinindu-se cuvintele Prorocului Isaia: „În vremea aceea, cei surzi vor auzi cuvintele cărţii şi ochii celor orbi vor vedea fără umbră şi fără întuneric (cu puţin timp înainte Mntuitorul îl vindecase pe Batrimeu orbul şi pe orbul din naştere.). Cei smeriţi se vor bucura întru Domnul şi cei săraci (la suflet, ca Zaheu, spre exemplu) se vor veseli de Sfântul lui Israel” (Isaia 29, 18-19). Totuşi, arhiereii s-au sfătuit ca „şi pe Lazăr să-l omoare. Căci, din cauza lui mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus” (Ioan 12, 10-11). Aşadar, Lazăr avea vina de a fi înviat! La fel cum şi noi considerăm de multe ori, fără să ne dăm seama, că Dumnezeu este de vină pentru greutăţile noastre.

Vedem aşadară că zelul Mântuitorului de a merge spre Patimă a dus la făurirea unei „strategii” dumnezeieşti. Cum Dumnezeu nu putea cu greşi cu ceva, face astfel de minuni încât cei care ar fi trebuit să-l primească drept Dumnezeu (ei sunt aceiaşi care ziceau: „De am fi fost noi în zilele părinţilor noştri, n-am fi fost părtaşi cu ei la vărsarea sângelui proorocilor” – Matei 23, 30) să se smintească de El şi să-L dea morţii.

Asta nu mai înainte de a-L primit ca pe un Dumnezeu în Ierusalim: „Osana (mântuieşte-ne!) Fiului lui David!” Dar la scurt timp, aceeaşi oameni vor striga: „Ia-L! Răstigneşte-L!”. Cum zice Dostoievski în Adolescentul: „Mulţimea şi strada se ploconescu numai în faţa succesului”. Aşa se întâmplase cu Mântuitorul: fusese trădat de unul din cei mai apropiaţi ucenici (era în grupul celor doisprezece), fusese prins mişeleşte, de o gaşcă fricoasă (au venit noaptea cu mulţi soldaţi şi oameni „de bine”, înarmaţi) şi condamnat la moarte de autorităţile religioase, care obţin, prin presiune („Nu avem împărat decât pe cezarul” – Ioan 19, 15. Cuvinte rostite de arhierei, care se considerau adevăraţii „împăraţi” ai evreilor), şi condamnarea la moarte din partea autorităţii civile.

Spre Golgota, Mântuitorul nu merge chiar singur, merg alături de el Maica Domnului, Sfântul Ioan şi încă câteva femei, dar este frapantă diferenţa de „cinstire” dintre Duminica Floriilor şi Vinerea Patimilor. Cam atât valorează „cinstirea” din partea oamenilor. Oamenii nu L-au cinstit cum se cuvine pe Dumnezeu, iar noi căutăm cu atâta ardoare ca oamenii să ne placă. Nu vrem să primim cuvintele Mântuitorului „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte” (Ioan 15, 19). Dacă vrem să fim ai Mântuitorului, avem în aceste cuvinte calea. Dacă vrem să ne placă lumea, e clar că nu vrem să fim ai Lui. Din acest motiv şi urcuşul nostru duhovnicesc este anevoios, pentru că ne comportăm schizofrenic. Vrem să fim şi cu Dumnezeu, şi cu lumea. Ei bine, „părerea” lui Dumnezeu este că acest lucru este cu neputinţă. Dacă noi avem altă părere, avem o mare problemă. Cred că dacă ne-am asuma cu mai multă interiorizare lupta duhovnicească şi am ţine cont din ce în ce mai puţin de aprecierea pe care ne-o acordă ceilalţi, am putea fi mult mai liniştiţi. Oricum, „aprecierea” lor nu va merge cu noi pe „Golgota” noastră”!

Un om            


[1] Aşadar, cei care Îl aşteptau şi învăţau poporul despre Mesia, atunci când El face minuni înaintea lor, acest lucru devine o problemă.