Tag Archives: ortodox

Există comparaţie între felurile în care ne lucrăm mântuirea?

monastery03

sursa: https://goo.gl/4gg7Pw

 

Când ne punem în mod sincer problema intimității noastre cu Dumnezeu, nu trebuie să căutăm să ne simțim ca și cum am fi cei mai păcătoși sau cei mai de pe urmă oameni. Nu trebuie să ne punem problema nicicum. Nu ne interesează cum sunt ceilalți. Nu la modul insensibil, nesimțit și anti-comunional, ci la modul că nu trebuie să facem absolut niciodată comparații. Dacă vom face comparații, ori vom ajunge la deznădejde (că alții sunt foarte buni, iar noi suntem foarte răi), ori la mândrie (pentru că, inevitabil, vom găsi oameni pe care îi vom vedea mai rău decât pe noi, iar asta se cheamă mândrie).

Aici este o luptă serioasă, de a alunga în permanență orice gând de comparație, dar este una dintre cheile vieții duhovnicești. A nu te compara cu nimeni aduce după sine și o liniște interioară, dublată de o atenție sporită asupra propriei persoane, în modul real și folositor. Astfel, în loc să văd plusurile și minusurile altora, o să îmi văd, cu realism, situația mea personală și voi vedea unde am de lucrat. Este un text în Psalmi care spune: „Suișuri în inima sa a pus, în valea plângerii, în locul care i-a fost pus”. Asta arată că de fiecare dată când vedem o lipsă în propria noastră persoană, trebuie să ne îngrijim să o depășim. Să căutăm o modalitate de a ne ridica peste acea problemă. Nu de a o evita, ci de a o depăși. Asta sunt aceste „suișuri”, ocazii de a crește duhovnicește. Bineînțeles, această creștere duhovnicească nu este deloc una ușoară, ci ea se desăvârșește în „valea plângerii”, adică într-o stare de pocăință desăvârșită. Altfel nu se poate, pentru că acesta este „locul care i-a fost pus”, adică rânduit, omului pentru eliberarea de omul vechi.

Bineînțeles, atingerea desăvârșirii nu este un lucru foarte ușor de realizat, însă cea mai mare greutate în acest proces este înțelegerea corectă a lucrurilor. Dacă le-am înțelege corect, nici nevoința nu ni s-ar mai părea așa de grea. Dacă am conștientiza pentru ce luptăm, în mod sigur ispitele ni s-ar părea o nimica toată. Dacă am realiza în mod deplin că prin suportarea anumitor lipsuri, Hristos ne dăruiește viața veșnică, cred că acele lipsuri nu ni s-ar mai părea așa mari. Dacă am înțelege că prin îngăduirea lipsurilor celui de lângă noi, Hristos ne plinește lipsurile noastre, probabil că am privi lipsurile aproapelui nostru ca pe greșelile unui copil. Dacă am simți în inima noastră că toate greutățile vieții de aici pregătesc (sau ar trebui să pregătească, în funcție de starea cu care le primim) bucuriile vieții de apoi și că prin ele Hristos ne dăruiește Împărăția cerurilor, cred că am dori ca ele să vină cât mai adesea asupra noastră. Am dori să punem mereu suișuri în inima noastră. Am lua fiecare ispită drept un prilej de a ne exersa (a face asceză) virtuțile.

Pare greu? Ușor nu este. Cel puțin dacă privim lucrurile cu logica omenească. Doar că prin această logică nu vom înțelege niciodată cuvintele: „Luați jugul Meu asupra voastră şi învățați-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veți găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun și povara Mea este ușoară”. Nu doar că nu le vom înțelege, ci le vom socoti imposibil de pus în lucrare. Iar asta ne va ține mereu în afara lui Dumnezeu. Deși jugul Lui rămâne în veac bun, iar povara Lui, prin prezența Sa tainică alături de noi, mereu ușoară.

Un om

Advertisements

Din nou despre graffiti-ul din Piața Sf. Gheorghe. Sau cum este de vină Biserica că afară plouă

Trebuie să recunosc că m-am implicat destul de mult emoțional in scandalul graffiti-ului din Piata Sf. Gheorghe. Si asta pentru că m-a deranjat foarte tare modul în care a fost atacată Biserica, mai ales în on-line, de catre unii artiști sau jurnaliști.

Știți ce este interesant? Că Biserica a fost spurcată în fel si chip, până s-a aflat cine a acoperit de fapt graffiti-ul. După, toți cei care au aruncat cu mizerii, înainte să se intereseze despre ce a fost vorba de fapt, au avut o atitudine foarte senină: Mda… A fost o neintelegere. S-a inteles gresit. Bla bla bla. Insa cumva, cu un zâmbet interior: Tot popii au fost de vină! Lasă că știm noi!

La câte are pe cap Biserica, de la implicarea politică la ultimul popă dement care face nu-stiu-ce mizerie și ajunge în presa, nu e corect să i se pună in cârcă si ce nu face. Aveți material destul, copii! :).

Și pentru cine nu știe sau nu întelege, Biserica (aka BOR) este formată din cler si credincioși. Clerul conduce Biserica, dar nu se confundă cu ea. Cand jigniți BOR, jigniți toti credinciosii. E ca si cum ai spune că toată “societatea civila” e vandută nu-stiu-căror interese, fara să faci deosebire.

Ar trebui să reflectați la asta, înainte să aplicați etichete! Si mai ales sa jigniți. Aveți mai mult de câștigat așa.

A.

Care-i treaba cu graffiti-ul cu Sf. Gheorghe?!

Poate știți, poate nu. E vorba de povestea asta.

Deci, de ce s-a ajuns aici?

Am văzut texte plecând de la „gândire medievală” până la Charlie Hebdo. Cel mai amuzant și mizerabil în același timp a fost unul cu „Live crime scene. Just like ISIS but în the EU”.

La fel, văd tot felul de „dăștepți” care o dau sus și tare cum că BOR cenzurează arta. WHAT?!?

Hai s-o luăm pas cu pas.

Este graffiti-ul respectiv artă? Da, este. Mie, personal, chiar îmi plăcea. Un punct de vedere interesant asupra imaginii Sf. Gheorghe (spre deosebire de unii ortodocși care au văzut nu-știu-ce teorie a conspirației).

Este ofensator?

După părerea mea, nu. E o creație stilizată inspirată de iconografia bizantină.

Și atunci, care ar fi problema?

Păi dacă respectiva lucrare ar fi fost într-o galerie de artă, crede cineva că ar fi apărut hoarde, hoarde de ortodocși cu furci și topoare și ar fi dat foc expoziției? Clar nu!

Problema este legată de amplasarea muralului. Pe bune? Chiar lângă o biserică cu hramul Sf. Gheorghe v-ați găsit? Cum ar fi reacționat hipstărimea revoltată acum pe net că a fost acoperit graffiti-ul, dacă am fi amplasat și noi o troiță lângă, nu știu, un bar unde se duc ei sau pe o plajă mai libertină, înțelegeți ce vreau să spun. Cum? Nu ar fi trecut 24 de ore și ar fi fost vandalizată.

Ați văzut vreun „ortodox înapoiat” să facă așa ceva cu graffiti-ul lu’ pește prăjit? NU! Consiliul parohial a ales calea civilizată: AU CONSIDERAT că imaginea este ofensatoare pentru locul respectiv, AU DISCUTAT cu proprietarul clădirii și l-AU CONVINS că este mai de folos ca peretele respectiv să fie pictat într-un alt mod în care să nu supere pe nimeni. Cenzură pură, ce să mai! Fundamentalism și ISIS european, clar!

Pot să spun despre mine că sunt un iubitor de artă contemporană. Îmi place arta urbană și-mi sunt simpatici artiștii, cu năzuința lor spre libertate și spirit, chiar dacă de multe ori nu împărtășim aceleași valori.

De ce nu vor mințile noastre luminate să înțeleagă că nu poți amesteca valorile? Sau poate că, tocmai, înțeleg prea bine și încearcă să vadă până unde pot merge. Hai să vă ajut un pic: apa și uleiul nu se amestecă, copii, oricât ați încerca voi!

Așadar, scurt pe doi, îmi pare rău că o lucrare de artă a fost desființată, dar mă bucur că astfel s-a reușit protejarea sentimentelor religioase ale unor oameni. Întâmplător, creștini ortodocși.

A.

P.S. Îmi spune și mie cineva de ce sunt artiștii contemporani obsedați de poneii roz? :))

Învierea lui Lazăr și „învierea” noastră zilnică

Image 

 

Ne îndreptăm cu paşi repezi spre Înviere şi, ca de cele, mai multe ori, ne minunăm cum de a trecut aşa de repede şi Postul acesta. Nu pentru că ar fi trecut chiar aşa de repede, ci pentru că, din nou, nu am făcut nimic din cele ce ar fi trebuit să facem într-un astfel de post. Probabil că este o caracteristică (nu implacabilă, ci adoptată din comoditate) a firii omeneşti de a-L trăda mereu pe Dumnezeu. Că doar lipsa de la întâlnirea cu El ce este, dacă nu o trădare a Lui? Iar consmiţirea la păcat ce este, dacă nu o lipsă de la întâlnirea cu El?

Am trăit (sau ar fi trebuit să trăim) liturgic zilele trecute două evenimente cutremurătoare din viaţa Mântuitorului pe pământ: Învierea lui Lazăr şi Intrarea în Ierusalim. Ne spune Evanghelia că „era bolnav un oarecare Lazăr din Betania” (Ioan 11, 1). Acest „oarecare” nu era chiar un „oarecare”, ci era chiar unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai Mântuitorului: „Deci Iisus, când a văzut-o plângând [pe Maria, pentru că Marta Îl întâmpinase cu mult mai multă credinţă] şi  pe iudeei care veniseră cu ea plângând şi ei, a suspinat cu duhul şi S-a tulburat întru Sine. Şi a zis: Unde l-aţi pus? Zis-au Lui: Doamne, vino şi vezi. Şi a lăcrimat Iisus” (Ioan 11, 33-35). Aşadar, Dumnezeu S-a tulburat întru Sine şi a lăcrimat! E clar că acest „oarecare” Lazăr era cu adevărat un om mare înaintea lui Dumnezeu. De ce îl numeşte atunci evanghelistul „un oarecare”? Pentru că întotdeauna prietenii lui Dumnezeu sunt smeriţi. La fel cum Maica Domnului, care are un rol atât de important în istoria mântuirii, apare atât de puţin în Evanghelii.

Dar de ce nu S-a dus Mântuitorul la Lazăr înainte ca acesta să moară? Chiar şi surorile lui aşa Îl întâmpină: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit” (Ioan 11, 21). Totuşi, când Iisus a auzit că Lazăr este bolnav, a rămas două zile în locul în care era (Ioan 11, 6). O atitudine contrariantă din partea Cuiva care ar fi vrut să ajute un prieten ca să nu moară. Dar Mântuitorul aşteaptă ca Lazăr să moară! De ce face aceasta? Pentru că „această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca prin ea, Fiul lui Dumnezeu să Se slăvească” (Ioan 11, 4). Ce vrea să însemne asta? Ştim din  Evanghelie că slăvirea Mântuitorului se referă la Jertfa Sa de pe Cruce. Astfel, iudeii nu aveau niciun motiv să-L prindă pe Iisus şi să-L omoare, iar pentru că mântuirea noastră nu se putea face fără Jertfa Sa, Hristos începe să-i „stârnească” să-L omoare. Dumnezeu nu ar fi putut face ceva cu adevărat vrednic de osândă, iar iudeii ar fi putut aştepta mult şi bine un prilej bun, că acesta nu ar fi venit, dacă nu ar fi lucrat la aceasta Dumnezeu. Iar
Învierea lui Lazăr este începutul acestor motive în mintea care devine din ce în ce mai înceţoşată a iudeilor. Chiar şi înainte de a veni la Lazăr, iudeii voiseră să-L mai omoare: „Învăţătorule, acum căutau iudeii să Te ucidă cu pietre, şi iarăşi Te duci acolo?” (Ioan 11, 8). Aşadar, şi ucenicii se miră că Mântuitorul căuta parcă dinadins să-i provoace pe iudei. Acum înţelegem mai bine de ce Învierea lui Lazăr s-a făcut „ca, prin ea, Fiul lui Dumnezeu să Se slăvească”. După ce Mântuitorul l-a înviat pe Lazăr, „arhiereii şi fariseii au adunat sinedriul şi ziceau: Ce facem, pentru că Omul Acesta face multe minuni?[1]” (Ioan 11, 47). Iar Caiafa, om, probabil, „uns cu multe alifii”, le-a zis: „Voi nu ştiţi nimic; nici nu gândiţi că ne este mai de folos să moară un om  pentru popor, decât să piară tot neamul” (Ioan 11, 50). E adevărat că aceste cuvinte sunt şi o prorocie, cum ne spune evanghelistul, dar e clar că şi Caiafa a zis-o cu obidă.

Iar după puţin timp, surorile lui Lazăr au făcut o masă mare pentru a se bucura de minunea pe care o făcuse Mântuitorul cu fratele lor. Şi ne spune Evanghelia că a venit la această masă mulţime mare de iudei. De ce? Nu numai pentru Iisus (că doar Îl mai văzuseră şi cu ocazii), ci ca să vadă şi pe Lazăr pe care-l înviase din morţi. Aici vedem clar ilustrată caracteristica firii umane de care vorbeam la început: omul nu merge la Dumnezeu pentru dragostea pe care ar avea-o faţă de Dumnezeu, ci pentru ceea ce-i poate oferi lui Dumnezeu. (Se înţelege că nu vorbim aici de oamenii care lucrează cu adevărat cele duhovniceşti.) Acelaşi lucru îl putem înţelege şi din cuvintele pe care Mântuitorul le spune iudeilor care Îl căutaseră după înmulţirea pâinilor: „Iisus le-a răspuns şi a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat” (Ioan 6, 26).

Putem înţelege atmosfera creată în jurul Învierii lui Lazăr ca una care a creat o adevărată exuberanţă printre evrei. Veneau să-l vadă pe Lazăr ca să să convingă cu ochii lor de minune, iar apoi „mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus” (Ioan 12, 11). Înţelegem de aici că rândul ucenicilor Mântuitorului se îngroşa foarte mult, pentru că ei părăseau efectiv sinagoga (adică învăţătura rabinilor). Care este reacţia care Îl vesteau pe Mesia în fiecare sâmbătă în sinagogă şi care vedeau cu ochii lor împlinindu-se cuvintele Prorocului Isaia: „În vremea aceea, cei surzi vor auzi cuvintele cărţii şi ochii celor orbi vor vedea fără umbră şi fără întuneric (cu puţin timp înainte Mntuitorul îl vindecase pe Batrimeu orbul şi pe orbul din naştere.). Cei smeriţi se vor bucura întru Domnul şi cei săraci (la suflet, ca Zaheu, spre exemplu) se vor veseli de Sfântul lui Israel” (Isaia 29, 18-19). Totuşi, arhiereii s-au sfătuit ca „şi pe Lazăr să-l omoare. Căci, din cauza lui mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus” (Ioan 12, 10-11). Aşadar, Lazăr avea vina de a fi înviat! La fel cum şi noi considerăm de multe ori, fără să ne dăm seama, că Dumnezeu este de vină pentru greutăţile noastre.

Vedem aşadară că zelul Mântuitorului de a merge spre Patimă a dus la făurirea unei „strategii” dumnezeieşti. Cum Dumnezeu nu putea cu greşi cu ceva, face astfel de minuni încât cei care ar fi trebuit să-l primească drept Dumnezeu (ei sunt aceiaşi care ziceau: „De am fi fost noi în zilele părinţilor noştri, n-am fi fost părtaşi cu ei la vărsarea sângelui proorocilor” – Matei 23, 30) să se smintească de El şi să-L dea morţii.

Asta nu mai înainte de a-L primit ca pe un Dumnezeu în Ierusalim: „Osana (mântuieşte-ne!) Fiului lui David!” Dar la scurt timp, aceeaşi oameni vor striga: „Ia-L! Răstigneşte-L!”. Cum zice Dostoievski în Adolescentul: „Mulţimea şi strada se ploconescu numai în faţa succesului”. Aşa se întâmplase cu Mântuitorul: fusese trădat de unul din cei mai apropiaţi ucenici (era în grupul celor doisprezece), fusese prins mişeleşte, de o gaşcă fricoasă (au venit noaptea cu mulţi soldaţi şi oameni „de bine”, înarmaţi) şi condamnat la moarte de autorităţile religioase, care obţin, prin presiune („Nu avem împărat decât pe cezarul” – Ioan 19, 15. Cuvinte rostite de arhierei, care se considerau adevăraţii „împăraţi” ai evreilor), şi condamnarea la moarte din partea autorităţii civile.

Spre Golgota, Mântuitorul nu merge chiar singur, merg alături de el Maica Domnului, Sfântul Ioan şi încă câteva femei, dar este frapantă diferenţa de „cinstire” dintre Duminica Floriilor şi Vinerea Patimilor. Cam atât valorează „cinstirea” din partea oamenilor. Oamenii nu L-au cinstit cum se cuvine pe Dumnezeu, iar noi căutăm cu atâta ardoare ca oamenii să ne placă. Nu vrem să primim cuvintele Mântuitorului „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte” (Ioan 15, 19). Dacă vrem să fim ai Mântuitorului, avem în aceste cuvinte calea. Dacă vrem să ne placă lumea, e clar că nu vrem să fim ai Lui. Din acest motiv şi urcuşul nostru duhovnicesc este anevoios, pentru că ne comportăm schizofrenic. Vrem să fim şi cu Dumnezeu, şi cu lumea. Ei bine, „părerea” lui Dumnezeu este că acest lucru este cu neputinţă. Dacă noi avem altă părere, avem o mare problemă. Cred că dacă ne-am asuma cu mai multă interiorizare lupta duhovnicească şi am ţine cont din ce în ce mai puţin de aprecierea pe care ne-o acordă ceilalţi, am putea fi mult mai liniştiţi. Oricum, „aprecierea” lor nu va merge cu noi pe „Golgota” noastră”!

Un om            


[1] Aşadar, cei care Îl aşteptau şi învăţau poporul despre Mesia, atunci când El face minuni înaintea lor, acest lucru devine o problemă.